Haine și toamna întunecată

Cînd, prin noiembrie, se termina cu toamna aurie și venea surata ei cea „lungă, slabă și zăludă”, parcă totul se topea în culorile-i cenușii. Era ca un soi de camuflaj: toate cele, și dinăuntru, și dinafară, trebuiau să se asorteze griului devenit, brusc, universal. Dacă nu te asortai, te dădeai cumva de gol. Era o „ceață deasă”, ca-n poezia lui Eugen Jebeleanu din liceu, în care ne pierdeam, mai de voie, mai de nevoie, cu toții. Hainele noastre se asortau, vrînd-nevrînd, cu lipsa generală de culoare. Țin minte paltonul meu pepit de pe la sfîrșitul anilor 1980: era în mod explicit un asemenea exemplu.

Inițial, cred că albul din el strălucise mai tare. Treptat, se făcuse tot mai gri: modelul negru se contopise cu cel alb într-o confuzie. Paltonul pepit devenit gri era uniforma necesară deplasării fără incidente în lumea cînd prăfoasă, cînd umedă, dar mereu cenușie. Era suficient de lung, în așa fel încît să te înfășoare precum o mantie de pelerin, o robă ori o sutană. Suficient de mulat încît să se ghicească o formă omenească pe dedesubt, dar și destul de larg încît să te miști în voie. Putea fi murdărit fără să se vadă cine știe ce. Nu bătea la ochi în diverse situații în care nu voiai să ieși în evidență.

Bătînd străzile la adăpostul lui, puteai fi dacă nu invizibil, precum Harry Potter cu mantia lui, măcar anonim. Puteai umbla prin trotuarele cu gropi, bălți și noroaie, printre cîinii vagabonzi. Și totuși, în anonimatul tău, aveai o solidaritate cu ceilalți anonimi atunci cînd, de pildă, o mașină trecea pe lîngă tine în trombă și te umplea de noroi din cap pînă-n picioare.
Atunci ridicai ușor capul din masa anonimă și-ți îndreptai privirea către vecinul tău de turmă. Culmea, de cele mai multe ori, acesta îți răspundea. Nu era o reacție promptă, ori apăsată. Un zîmbet schițat în colțul gurii, poate uneori un rînjet, un cuvînt neinteligibil. Dar era suficient. Nu erai chiar singur în uriașa căldare itinerantă.

La fel, atunci cînd un cîine vagabond schița vreun gest mai îndrăzneț la adresa ta, cineva din jur se sesiza. Nu explicit, dar simțeai, totuși, că nu erai singur în paltonul tău pepit devenit gri. Care nu era, nici el, fără descendență și istorie. Cel de dinaintea lui fusese unul negru devenit gri închis, moștenit de la mama, dintr-o stofă groasă și ușor catifelată, cu niște nasturi uriași lucioși. Acela nu putea trece tot atît de neobservat precum urmașul lui pepit, pentru că avea un fel de însemn al unei alte epoci și noblețe. Chiar cînd se jerpelise și își pierduse în destulă măsură culoarea și forma, ceva din „atitudinea” lui îți sărea în ochi. Nu se pierdea ușor în mulțime.

Tot în descendența lui se înscria paltonul negru al bunicului meu, balonzaidul lui gri și cel kaki al tatălui meu. Toate aveau aceeași capacitate de a se pierde în anonimat. Dar fără a-și pierde și personalitatea. Fără a renunța la o anumită trăsătură caracteristică, pe care nu o pot neapărat numi: un fel de acceptare explicită, ba chiar ostentativă a condiției lor.

Și da, știu că vorbim despre niște haine. Dar era ceva în alterarea, deformarea și tocirea lor deloc supărător. Deloc umil. Poate chiar strălucitor. Felul în care le purtau și tatăl, și bunicul meu le făcea să nu se urîțească și învechească urît. Cumva, deși ajunseseră chiar peticite, nu-și pierdeau un soi de demnitate protestatară.

Deși vechi și mizerabile, nu erau hidoase și nici lipsite de substanță. Nu numai că-și atingeau scopul utilitar, dar stabileau și un fel de estetică a cotidianului frust și dificil de explorat. Pe care paltoanele mele, cel negru și cel pepit, ambele devenite gri, sper s-o fi preluat, s-o fi copiat instinctiv. Într-o epocă în care hainele căpătau, mai ușor, valoare simbolică și afectivă.

De multe ori mi-e dor de ele.