Înot

Pe la 4-5 ani, cînd m-au dat ai mei la înot la Ștrandul Tineretului, nu prea eram „de gașcă”. Făcusem, cum am mai scris, gimnastică medicală destul timp, dar acolo eram doar cu doamna Marton, profesoara. Care, de multe ori, mă lăsa și singură destul timp, odată ce știam ce aveam de făcut. Ca și în cazul bătutului mingii la perete, eram, de fapt, și la sport, un lup singuratic. Aveam, să zicem, și un fel de disciplină sportivă, dar mai curînd una autoimpusă decît de grup. Care, desigur, cuprindea și executarea corectă și în ritm a mișcărilor, fără să trișezi. Dar și o doză de contemplație și, mai ales, de imaginație necesară ca să le faci față.

De fapt, ce mi se părea mai interesant la gimnastică era visarea din timpul mișcărilor, de după ce le prindeai rutina, decît mișcarea în sine. Nu aveam cine știe ce orgoliu al executării corecte a nu știu cărei ridicări ori a coordonării adecvate cu respirația. Nici măcar bucuria ajungerii la finalul exercițiului în timp util. Ce conta pentru mine cu adevărat era tapetul de gînduri și vise pe fundalul căruia se desfășura întreaga poveste.

La înot, însă, a fost mai complicat. Era un sport, cel puțin pentru început, de grup. Eram un număr de copii de vîrste diferite, așezați într-o ordine aleatorie pe marginea bazinului. Mai bine zis, agățați de marginea bazinului. Pentru că mai departe începea zona mai adîncă. Și noi habar n-aveam de nimic. Așa că ne țineam strîns acolo, precum puii într-un cuib. Încet-încet, însă, unii dintre noi au început să recepționeze ce spunea profesoara. Ce mișcări trebuie să facem și cum. Unii dintre ei chiar au avut curajul să le încerce. S-au aventurat puțin mai încolo și și-au dat drumul. Din depărtare, păreau niște supereroi. Dacă te mai apropiai cît de cît, vedeai că sînt doar niște copii, ca și tine, care au prins șpilul și-și coordonează mișcările, atît cît e omenește posibil după atît de puțin timp.

Destui dintre colegii mei de balustradă i-au urmat pe primii curajoși. Au pornit-o în aventură și nu s-au mai întors. Nu pentru că li s-ar fi întîmplat ceva rău, ci dimpotrivă: șpilul prins de ceilalți devenise contagios. Treptat, cred că au plecat chiar toți copiii. Din capătul bazinului nu se prea mai vedea nimic, nu se simțea decît o liniște nu neapărat apăsătoare (nici n-aș fi știut ce-i aia la vremea respectivă), ci mai curînd seacă.

Desigur, vocea profesoarei răzbătea pînă la mine. Era vocea tipică a profesoarelor de sport care se văd nevoite să fie hiperenergice: una nu chiar iritată, ci hotărîtă. Prea apăsată și răstită, pierzînd alte tonalități mai subtile. Încet-încet, am ajuns pe marginea bazinului. Aveam un halat alb cu glugă și stăteam învelită strîns în el acolo, fără să mă mișc. Nu voiam deloc să mă alătur cîrdului de pui ce-și luaseră atît de grațios și, mai ales, firesc zborul din cuib. Nu eram nici precum puiul Prepeliței care ne-a înlăcrimat tinerețile: nu eram lovită în nici o aripă. Eram, pur și simplu, neclintită. Împietrită în propria-mi ființă. În propria mea hotărîre de a nu-mi schimba starea, de a nu înlocui o neplăcere sigură cu o zburdare plină de necunoscut.

Profesoara a avut o importantă calitate: nu m-a forțat. M-a lăsat în zeama mea de pui întîrziat și circumspect. Cînd au venit ai mei să întrebe cum merg, le-a zis că nu crede că am vreo șansă să învăț vreodată să înot. Ai mei, totuși, m-au mai lăsat. Peste încă vreo patru zile, părinții mei au venit din nou să se intereseze cum merge treaba. De data asta, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel: profesoara i-a întîmpinat cu un zîmbet pînă la urechi, sau cel puțin așa am dedus eu din ce mi-au povestit ei. Le-a spus că merg cel mai bine din toată grupa. Că mi-am dat drumul și că nu mă mai poate scoate din apă. Că mă duc pînă departe, spre capătul celălalt al bazinului.

Nu prea țin minte mare lucru din toate astea, de fapt. Cele mai multe dintre ele mi-au parvenit prin povestirile alor mei. Ceva, însă, mi-a rămas, chiar dacă difuz, din toată povestea: nemărginita bucurie de înota. Bucurie care, odată descoperită, nu s-a mai pierdut niciodată, din fericire.