Ordinea lumii și alegerile

Mă tot uit, în ultimul timp, la serialul Monk. Monk, detectivul genial, dar cu diverse fobii, încearcă mereu, în felul lui, să restabilească ordinea lumii. Cînd vede și spune că lucrurile nu sînt „even”, asta face de fiecare dată: le îndreaptă, la propriu și la figurat.

Ordine pe care fiecare dintre noi, după cum și cît ne duce capul, încercăm să o (re)stabilim, zi după zi, și în viețile noastre. Dar și în locul în care trăim, pe cît ne stă în puteri.

Mereu e, însă (și mereu va fi), ceva care ne scapă de sub control. Care nu ține de noi, care ne depășește. Unele lucruri sînt, pur și simplu, inexplicabile, miraculoase. Nu avem decît să ne minunăm de ele. Altele țin de alți semeni de-ai noștri, și nu de noi.

Pe acestea din urmă mai încercăm să le remediem, fiecare după puteri. Și aici mă refer la cele care nu ne privesc doar pe fiecare dintre noi sau doar pe membrii familiilor noastre. Ci la cele care privesc comunitatea din care facem parte, fie ea chiar cea alcătuită din locuitorii unei țări. În cazul ăsta, evident că nu toate deciziile ne aparțin. Avem oameni desemnați să facă diverse lucruri pentru noi. Nu i-aș numi „conducători”, pentru că termenul sună de „tristă amintire”. Mai curînd reprezentanți. Sau, așa cum ne place să spunem, „aleși”.

Și aici am ajuns într-un punct sensibil. Cel al alegerilor care tocmai au avut loc. În care, desigur, cei mai mulți dintre noi am votat. Am făcut ce am crezut că ține de noi ca să restabilim, măcar parțial, ordinea în care credem fiecare. Care, pe alocuri, se intersectează cu ordinea în care cred alții și așa poate ieși ceva.

Doar că se pare că n-am prea reușit să ieșim din haos. S-au găsit nereguli, fraude, ca să le spun pe nume. S-a dovedit că încă nu sîntem în stare pînă la capăt să facem lucrurile corect. Că acolo unde ni se pare că se poate încă sîntem necinstiți. Încă nu sîntem pregătiți pentru imbatabila ordine a domnului Monk. Încă mai credem că putem „negocia” ordinea, că putem s-o manipulăm după voia noastră. Încă nu credem în cinste pînă la capăt.

Dincolo de tarele sistemului, au existat, din fericire, cazuri disparate – nu multe, dar neașteptate și îmbucurătoare – de oameni care au aplicat, pe spezele lor, ordinea corectă. Și au reușit. Și anume puținii (dar consistenții) independenți care au reușit, cu mijloace proprii și curate, să cîștige. Nicușor Dan, Mihai Polițeanu, Nicu Ștefănuță.

Oameni care arată că poate exista și un alt tip de politician: deloc sforăitor, trăncănitor. Care să nu convingă prin vorbe, oricît de meșteșugite ori charismatice ar fi ele, ci prin fapte. De altfel, Nicu Ștefănuță chiar asta spune pe pagina lui: că vrea să fie un om care face, „un lucrător” pentru noi.

Asta e ideea. Nicușor Dan a făcut același lucru: și-a văzut de treabă. Deși a tot fost acuzat că nu comunică bine, că nu-și face destul PR. Și totuși, sistemul lui a funcționat. Așa cum au funcționat și cele ale lui Nicu Ștefănuță și Mihai Polițeanu. Ei ne propun, în sfîrșit, un alt tip de politician. Unul care face, pentru noi, și ordinea lui Monk, și care nu se dă atîta în stambă. Care nu mai are nevoie să se tot dea în stambă.

Da, discursurile sforăitoare și-n general goale de conținut încă mai prind. Asta poate pentru că oamenii, unii dintre ei – unii dintre noi –, nu și-au dat încă seama că se poate și altfel. Că există alternativă. Una radicală, nu doar în privința programelor prezentate și promise, ci legată de întreaga manieră de prezentare. De statutul și de atribuțiile unui om politic: care nu conduce pe nimeni, ci își face treaba, asemenea oricăruia dintre noi.

Ba chiar mult mai atent la fiecare dintre noi și la nevoile noastre. La ordinea pe care fiecare dintre noi ar vrea s-o restabilească. Pentru că el e cel desemnat să ne-o pună în practică, e cel care ne ajută să facem lumea mai „even”. Dar nu de capul lui, ci împreună cu noi. Luîndu-ne în seamă, pe fiecare dintre noi, atît cît e omenește posibil.