Ani noi

Mereu trăiam în ceea ce Irina Nicolau numea „timpul sărbătorii” în perioada dintre Crăciun și Anul Nou. Mai curînd plutim decît trăim. Avem senzația că nu se va termina „niciodată” (e cea mai apropiată senzație de „neverending” pe care o avem de-a lungul anului). Dar, din păcate sau din normalitate, acest „neverending” se cam termină pe 1 ianuarie. Ceva din farmecul așteptării din zilele intervalului se duce, brusc. Nebulosul e înlocuit, așa, deodată, cu un concret care te lovește precum un baros: a mai trecut un an din viața ta.

Ca-n titlul filmului care ne-a marcat pe toți, Anul Nou care n-a fost (Bogdan Mureșanu, 2024), am vrea ca, măcar o dată, să nu se-ntîmple trecerea asta. Sau dacă se întîmplă, să nu însemne și o pierdere, și o înaintare spre o trecere mai complicată. Dar evident că, în realitate, nu poate fi așa. Poate tocmai de asta sosirea noului an e serbată cu mare pompă și cu arteziene de artificii. Printre luminile lor orbitoare, zgomotele care sperie animalele și bulbucii din șampanie, se simte și o dîră de întuneric și de melancolie.

De altfel, anumite revelioane pur și simplu nu au ieșit. Au fost ratate. Poate că, în cazul lor, respectiva dîră a devenit tot mai îngroșată, pînă s-a transformat într-o pată care a acoperit întreaga noapte. De pildă, că tot am pomenit Anul Nou care n-a fost, în 1989. Atunci at fi trebuit să ajung la un revelion care se făcea, din cîte îmi amintesc, în holul Facultății de Litere (acolo, de fapt, nu era doar o petrecere, ci și o căutare și o apărare de „teroriști”). Dar am adormit și am ratat nu doar petrecerea, ci și trecerea în 1990 în sine: ora 12 noaptea.

Acum realizez că și celebra melodie a formației ABBA, „Happy New Year”, se referă tot la sfîrșitul lui 1989. „It’s the end of a decade / In another ten years time / Who can say what we’ll find / What lies waiting down the line / In the end of eighty-nine...“. E și acolo o atmosferă de tristețe și de sfîrșit de lume. Dar și care lasă posibilitatea unui nou început, a speranței într-o lume în care „every neighbour is a friend”.

Simplificînd, așa era și în 1989. Anul Nou care a venit, pînă la urmă, deși nu l-am prins chiar la 12 noaptea, 1990, marca începutul lumii pentru cei din generația noastră. Eram în extazul începutului, aveam privilegiul să luăm totul de la capăt. Și simțeam că ține, în destulă măsură, și de noi ceea ce va urma. A ținut, într-o destulă măsură, și de noi. Am făcut fiecare dintre cei rămași aici ce am putut, am luptat, fiecare-n felul nostru. Anumite lucruri le-am schimbat. Măcar am reușit să ne redobîndim libertatea și libertățile: să putem vorbi, călători, protesta liber. Să avem proprietăți și opțiuni, profesionale și în general, mult mai multe. Să avem o societate civilă și tot mai multă conștiință civică.

În unele, însă, nu am reușit să schimbăm lucrurile cu adevărat. În viața politică, de pildă. Ce s-a întîmplat la alegerile din 2024 m-a dus cu gîndul înapoi în anii ’90. A fost ca și cum ne-am fi întors în timp. Sau, mai curînd, ca și cum nu ne-am fi mișcat de fapt deloc de acolo, precum în coșmaruri: împotmoliți în aceeași mocirlă, stagnînd printre noroaie și damfuri, blocați de aceeași corupție și aceeași hoție, păcăliți.

Într-un fel, și anul ăsta pe care l-am întîmpinat recent aproape că n-a fost. Căci, cel puțin pentru cîteva clipe, a trebuit să ne oprim. Să ne gîndim ce ni se întîmplă și să vedem dacă avem tăria s-o luăm de la început, no matter what. Am hotărît că așa vom face, căci, de fapt, nu (prea) avem de ales. O vom lua iar de început, acum știind ceva mai multe. Mai inițiați, mai pregătiți pentru orice. Într-o lume a derizoriului și a absurdului, vom încerca să facem în așa fel încît anul ăsta chiar să înceapă și să conteze. Vom face ce ține de noi. Chiar extenuați și încă uluiți și, mai ales, furioși de ceea ce ni s-a întîmplat anul trecut. Fără presupuneri și predicții.