Dacă industria de Sf. Valentin a apărut după 1990, mățișoare se dădeau și pe vremea lui Ceaușescu. 1 Martie era chiar un mare eveniment. În familia mea, cel puțin.
În copilăria mică, prin anii 1970, lucrurile se făceau ceva mai formal. Se ținea cont mai mult de amănunte, de coduri, umorul și ironia erau mai puțin – în anumite circumstanțe – luate în considerare. Ca atare, pînă și datul mărțișoarelor se făcea mai cu ștaif.
Pe vremea aceea, eu le dădeam la școală. Dar pentru că spiritul ludic încă nu pătrunsese la toate nivelurile societății, să pregătești mărțișoarele pentru profesoarele și colegele de la școală era un ritual performat cu maximă seriozitate. Recunosc că-mi și plăcea să fie așa.
Îmi plăcea să cumpăr plicuri și cărți de vizită. Uneori peste 20, chiar spre 30. Căci așa se dădeau, pe atunci, mărțișoarele: în plic, prinse cu un bold de cartea de vizită. Dar nu oricum: ci semnate și cu destinatarul precizat. Să nu uităm că, pe atunci, se scria de mînă.
Așa că ritualul se desfășura în felul următor: întîi, cum am spus, se achiziționau, de la librărie, pliculețele (diminutivul e intenționat, căci erau mici) și cărțile de vizită. Apoi luam fiecare carte de vizită și scriam cît de frumos puteam, cu stiloul (auriu și chinezesc) „1 Martie...”, urmat de anul respectiv sus, iar jos numele meu.
Îmi lua destul timp operațiunea asta, fiindcă mă străduiam să scriu frumos și drept. „Drept” în sensul în care țineam să nu o iau excesiv în sus sau în jos. „Frumos” însemnînd să fie toate literele inteligibile, nu să se micșoreze sau să se piardă unele într-altele, cum aveam tendința să fac.
În condițiile astea, operațiunea respectivă îmi lua o oră sau chiar două. Azi, cînd mai totul e ready made, cînd avem un uriaș choice de felicitări gata scrise, întrega poveste de slow writing poate părea hilară. Dar atunci nici prin cap nu mi-ar fi dat că s-ar putea și altfel. Pentru că îmi și plăcea să fac asta. În timp ce scriam, mă gîndeam la ce mărțișor dau cui, îmi făceam tot soiul de minuscule, dar, în același timp, formidabile scenarii în minte.
Nimic nu era întîmplător, exista un soi de prea clară ierarhie afectivă. Și, în acord cu ea, una concretă, a mărțișoarelor. Aceasta devenea cu atît mai evidentă cînd scriam și numele persoanei căreia îi era destinat pe plic.
După ce isprăveam și faza asta, urma cea mai palpitantă. Alegerea propriu-zisă a mărțișoarelor. Scoaterea lor cu degete tremurînde din punga de plastic în care adăstau amorfe. Punerea șnurului, deoarece în cazul multora dintre ele acesta venea separat. Iar apoi, operațiunea finală, delicată, dar și hotărîtă în aceleași timp: și anume, înfigerea acului, cu mărțișor cu tot, în cartea de vizită.
Întreaga poveste, cu toate etapele ei, îmi lua vreo trei-patru, chiar cinci ore. Cam o după-amiază: după-amiaza zilei de 28 sau 29 februarie, în general. Cel mai mult dura, însă, alegerea propriu-zisă a mărțișoarelor: era o chestiune foarte, chiar prea personalizată. Mă gîndeam prea mult și prea atent la ce mărțișor i s-ar potrivi fiecăreia dintre profesoarele și prietenele mele. Căci erau destinate exclusiv persoanelor de sex feminin, pe atunci.
Spun „pe atunci” pentru că, după un timp, cînd m-am făcut mai mare și cu mai puțină aplecare spre convenții, dar și cînd vremurile s-au schimbat și am ieșit din închistatul și formalul comunism, am început să mai dau mărțișoare și prietenilor de sex masculin. Era, pînă la urmă, o joacă. Iar regulile se puteau și adapta din mers.
O joacă era și în anii 1970, în vremea școlii generale. Doar că regulile jocului erau în ton cu un soi de scrobeală a epocii. Connvențiile trebuiau mai explicit respectate. Prejudecățile erau mai îngroșate și mai pe piedestaluri de pe care nu prea puteau fi urnite. Ipocrizia era mai mare. Iar joaca – mai moderată, mai la foc mic, mai sub obroc.
Va urma.
