Inimi și pisici

Inițial, Sf. Valentin era privit cu suspiciune. Voci devenite brusc patriotice și naționaliste (azi am spune „suveraniste”) protestau, prea zgomotos, împotriva unei sărbători de împrumut. Ce ne trebuia nouă Sf. Valentin dacă aveam Dragobetele nostru tradițional, plus Mărțișorul? Țin minte chiar că se organizau dezbateri destul de pasionale pe tema asta. Și atunci, ca și acum, mi se păreau complet inutile. În primul rînd era în joc o mîndrie națională de două parale, derizorie, aș zice. Și, de fapt, era loc de toate trei sărbătorile, nu se excludeau una pe alta: cine voia serba Sf. Valentin. Cine nu, Dragobetele, Cu toții, deja încetățenitul 1 Martie. Și, de fapt, exista și o a patra sărbătoare, 8 Martie. Pînă la urmă, cu toatele, dincolo de istoriile lor diferite, celebrează bucuria primăverii. Iubirea, în diversele ei forme. Precum și femininul.

Sigur că de Sf. Valentin totul e mai explicit. Inimile pufoase, cărnoase și blănoase despre care am pomenit deja invadează lumea. E o iubire ostentativă, excesivă și kitsch care parcă ți-e băgată cu forța pe gît. Așa pare la prima vedere. De fapt, odată ce te obișnuiești cu fluxul de blană și de roșu, nu mai pare o problemă. În fond, toată nebunia e doar o dată pe an, în februarie-martie.

Cînd simțurile se obișnuiesc, ba chiar devin tolerante la asaltul kitsch-ului dulce și drăgălaș, te poți uita în jur și altfel. În marea de obiecte, o altă privire ți se dezvoltă. Pe de o parte, una estetică, în măsura posibilităților. Mai bine zis, căutătoare de estetic în maldărul de urîțel. Cu un asemenea ochi activat, devii, păstrînd proporțiile, precum un căutător de aur: detectezi străluciri acolo unde nici cu gîndul n-ai gîndi. Pe scurt, poți găsi și lucruri frumoase sau măcar posibile în puhoiul de inadecvate.

Pe de altă parte, mai capeți și o privire cu umor, ca să nu spun ironică. Dacă iei totul cum grano salis, te poți „distra” odată intrat în grămada de obiecte. „Distra” nu e un verb prea simpatic. Mai bine zis, te poți bucura de ele. Intrînd în joc, în convenție, dar mai detașat. Păstrînd o minimă distanță. Cea care-ți permite să te joci, dar și să contempli jocul.

Așa am descoperit, într-un an, cea mai hidoasă pisică posibilă. Pe care m-am hotărît să i-o fac cadou mamei mele. De altfel, mereu îi cumpăram cîte un fleac, îndeobște kitsch asumat, de Sf. Valentin. Era ca o înțelegere nescrisă între noi, din vreo două-trei motive: primul, pentru că avusesem, în copilărie, o cameră plină de jucăriile epocii, minunată, dar kitsch; al doilea, pentru că în casa bunicilor mei, unde am fost foarte fericită, domnea, discret sau mai puțin, un urmaș ușor citadinizat al kitsch-ului rustic. Cel de-al treilea motiv era că mama tocmai își renovase impecabil casa, care nu mai semăna deloc cu cea haotică a copilăriei mele: ca atare, în glumă, îi dăruiam tot soiul de obiecte care să ne amintească de imperfecțiunea de altădată.

Pisica asta de Sf. Valentin se încadra perfect în categoria obiectelor mai mult decît imperfecte: era, cum am spus, de-a dreptul haotică. N-aș putea-o numi de blană, pentru că avea un păr destul de rar pe trupu-i pisicesc. În burta ei sălășluiau două baterii. Căci nu era un simplu bibelou: mîța horror se și lumina. Dacă apăsai pe butonul de sub aceeași burtă, ochii-i străluceau ușor perfid, ca să nu zic amenințător, și mi se pare că scotea și un soi de mieunat care aducea mai curînd a muget.

Totuși, dată fiind imperfecțiunea ei din cap și pînă-n coadă, și inadecvarea ei în toate privințele, dintr-un obiect hidos devenea unul comic. Ba mai mult de atît, care te înduioșa. Deși aparent nu avea nimic legat de iubire în alcătuirea ei, pisica-ți devenea dragă printr-un soi de compasiune. O acceptai  prin hiper-imperfecțiunea ei. Așa a făcut și mama, cînd a primit-o. De atunci încolo (cîndva pe la începutul anilor 2000), în fiecare an, de Sf. Valentin, apăsam butonul secret și pisica strălucea și mieuna cum numai ea știa. Devenise, deja, o tradiție de Sf. Valentin.