Fericiri de bazin

Episodul cu Ștrandul Tineretului s-a terminat, așa cum am scris, cu happy-end. Am învățat să înot, chiar bine. Mi-am mai exersat mișcările la mare, în fiecare vară. Mă descurcam cît să fac niscaiva ture la apă medie.

Pe la 12-13 ani, la Hotel Mangalia, care era și sanatoriu, am ajuns la piscina de acolo. Era una care, pe atunci, mi s-a părut uriașă: începea cu apă care-ți ajungea cam pînă la umeri, în capătul pe unde intrai. Apoi se tot adîncea, pînă cînd, în capătul opus, apa-ți trecea de cap.  

Pînă și consistența ei era alta: era apă de mare, care ți se așternea înaintea ochilor verde închis, ușor înfricoșătoare. Și, în același timp, plină de promisiuni, tentantă. Poate tocmai de aceea m-am hotărît să reîncep cursurile de înot mai serios, acolo, cu un profesor care era și doctor, și șeful sanatoriului. Impunător și serios, dar nu într-atît încît să devină apăsător.

S-a dovedit a fi exact profesorul necesar. Care nu te lăsa să lîncezești și insista atît cît trebuie să nu renunți, chiar atunci cînd considerai că totul e pierdut și nu mai ai nici o speranță. Nu era nici lipsit de simțul umorului, și nici de toleranță atunci cînd vedea că mai ai destul pînă să stăpînești lucrurile. Și, mai ales, care știa să explice totul cît se poate de profesionist: care m-a învățat, cu infinită răbdare, ce era esențial – și anume, cum să-mi coordonez mișcările cu respirația. Cum să respir liniștit în timp ce înotam bras (căci asta am învățat) fără să obosesc, practic, mai niciodată.

Căci povestea asta cu respirația era ce-mi lipsea din aventura copilăriei trăită la Ștrandul Tineretului. Învățasem să plutesc și mă puteam ține un timp la suprafața apei. Știam mișcările de bras, le schițam aproape corect. Înaintam chiar o porțiune. Dar era ceva căznit în toată povestea. Eram precum o săgeată la un concurs de tir cu arcul pe distanțe scurte sau precum una dintr-un joc de darts într-un pub: țîșneam oarecum, dar n-aveam anvergură.

Directorul sanatoriului de la Siemens (Hotel Mangalia) tocmai asta m-a învățat: să am oarece anvergură. Nu pentru alții, nu ca să mă dau mare, ci pentru mine însămi. Ca să pot fi fericită. Căci abia atunci, pe întinderea înspăimîntător de provocatoare a piscinei de acolo, am descoperit adevărata fericire a înotului. Una pe termen lung. Cel mai aproape de eternitate, păstrînd proporțiile, din toate acțiunile mele. Și cea mai apropiată de zborul pe care-l tot visasem cam pînă pe la vîrsta aceea. O lunecare atît de lină pe suprafața apei, care nu mă obosea deloc și putea continua aparent la infinit. Cu fiecare mișcare destul de lentă din mîini și din picioare (chiar dacă, uneori, mai era și cîte o zvîcnire), cu fiecare respirație, îmi rotunjeam fericirea pînă aproape de perfecțiunea omenește posibilă. Descoperisem un mod de a-mi autogenera fericire.

Da, mai simțisem ceva asemănător cînd mă dădeam în umbreluțele de la parcul de distracții, care se ridicau și se învîrteau ușor timp de două minute. Uneori, chiar în mașină, cînd stăteam pe scaunul pasagerului, cu geamul deschis, și aceasta gonea pe tapetul peisajelor care se succedau. Ori, la fel, în tren. Doar că aici, la înot, fericirea asta incredibilă era provocată chiar de mine. Depindea de mine și de șpilul mișcărilor mele. Nu-mi venea să cred că eram în stare de așa ceva: alunecam într-o visare pe luciul apei și nu mă mai puteam opri.

Da, ajungeam din cînd în cînd și la capătul bazinului. Nu era nimic rău în asta. Pur și simplu, mă întorceam. Da, uneori mai întîlneam și alte ființe omenești. Nici asta nu era grav: le ocoleam, cu un zîmbet pe buze. Fericirea mea plutitoare era prea mare ca să poată fi tulburată de cineva sau de ceva. Dimpotrivă, putea fi împărtășită. Mă făcea generoasă.  

Voi mai scrie despre ritualul de după bazin.