Femei, cratițe și ligheane

„Femeie la cratiță”, pe vremea lui Ceaușescu, însemna femeie prestînd munci manuale. Căci, pe atunci, muncile domestice erau, în general, manuale. Cam toate cele pe care ni le putem imagina și pentru care astăzi există device-uri.

Rufele, cum am mai scris, se spălau de mînă. Mașini de spălat mai existau, dar erau cumva semiautomate, în sensul că nu storceau, dacă-mi aduc bine aminte. Erau producție neaoșă (Albalux, cred) și rare. Rufele se spălau cam zilnic, de mînă. Le înmuiai în ligheanele care pe atunci nu erau de plastic, sau nu toate. Ci din metal. Nu existau, așa cum v-ați imagina, mai multe feluri de detergent, manual și automat, ca să nu mai vorbim de lichid ori capsule. Dero era aproape unicul detergent, românesc și el. Pe lîngă care cred că mai exista și Perlan. (Pe atunci eram de-a dreptul suveraniști și ni se părea horror.)

Săpun de rufe se mai găsea în magazine. Dar mulți îl făceau în casă. În virtutea tradiției bunicilor și părinților lor, care, îndeobște, veneau de la țară. Bunicul meu cel puțin îl făcea. Nu arunca niciodată uleiul (untdelemnul, cum îi spunea el) care rămînea după ce prăjeai cartofii (cartofii prăjiți erau o mîncare aproape zilnică, știu ce ar comenta azi nutriționiștii). Îl punea în niște borcane, cît de mari găsea, și-l păstra pentru săpun. Ba mai mult, ne ruga și pe noi, reprezentanții generațiilor mai tinere și mai risipitoare, să-l puneam deoparte și să i-l dăm.

Ceea ce și făceam. După un timp, din uleiul acela, nu știu exact cum, apăreau, miraculos, niște bucăți de săpun uriașe, de forme neregulate. Și, culmea, frumos mirositoare. Nu în sens de „parfumat”, dar natural, neutru, deloc dizgrațios. Primeam fiecare dintre membrii familiei vreo două bucățoaie din respectivul săpun. Pe care chiar îl foloseam și constatam că spală cît se poate de bine. Că e chiar eficient.

Procesul de spălare nu era deloc unul simplu. Cuprindea mai multe etape în care erai, dacă aveai o familie cu simț didactic, instruit cu răbdare. Prima etapă era cea care prespunea deja menționata înmuiere. Care și ea se făcea cu cap: în apă nu prea caldă, căci decolora rufele. Nici prea rece, căci astfel ar fi devenit apă de ploaie. Ci călduță, călîie. Se lăsa cîteva ore, chiar și o zi. Apoi apa era aruncată și-ncepea spălatul propriu-zis. Care aducea cu cel de la gîrlă de altădată, păstrînd proporțiile. Și întîmplîndu-se în propria cadă ori chiuvetă a apartamentului de bloc socialist. Procesul presupunea o serioasă frecare.

Dacă era vorba de o cămașă, cu o periuță de unghii, pe guler și manșete. Apoi cu bucata de săpun pe restul materialului. După frecarea entuziastă și, ca atare, obositoare urma o primă clătire – frecare doar cu apă, tot călîie. Ca după aceea să vină rîndul „marii clătiri”. Cea în cada proaspăt spălată (de astă dată cu Tix). În mai multe ape, vreo trei-patru. Pînă cînd luciul ei devenea clar, fără spume și clăbuci.

După parcurgerea serioasă și conștiincioasă a acestor etape, obiectul de îmbrăcăminte era scos din cadă, bine stors (era și aici o metodă asupra căreia nu voi mai insista) și întins pe balconul dotat, obligatoriu, cu o frînghie (nu se inventaseră suporturile de rufe, nu la noi, cel puțin) și prinse cu cîrlige.

Era un proces de durată: astăzi am putea spune cam cît un ciclu mediu spre lung de la o mașină de spălat automată. Sigur, exista posibilitatea să speli mai multe obiecte vestimentare și nu doar unul. Atunci partea cu frecarea și periuța dura mai mult, așa că-ntreaga poveste putea depăși chiar o oră. Pentru munca asta îți trebuia condiție fizică. Trebuia să ai oarece putere-n brațe și rezistența de a sta în picioare în fața chiuvetei. Precum și un spate bun pentru a te apleca, reglementar și eficient, asupra căzii.

Iar aceasta era doar una dintre „cratițele” (evident că prin „cratiță” înțeleg muncă domestică) femeii epocii. Cea care urmează, alături de suratele ei din alte generații, să fie serbată din nou, că ne place sau nu, pe 8 Martie.