Ținute școlare

Ideea că la școală trebuia să te înfățișezi într-o „ținută” era destul de înfricoșătoare. Cuvîntul însuși are ceva antipatic, respingător. Iar felul în care trebuia să fie această ținută și mai și. Conceptul de uniformă în sine era o problemă. Matricola pe care trebuia să ne-o coasem, numărul nostru de identificare, era o alta. Cravata de pionier care a apărut, la un moment dat, avea o semnificație cu care nu ne-a întrebat nimeni dacă sîntem de acord. (Sigur că pe atunci nu știam decît să ne mîndrim că ne-au făcut pionieri în prima serie, pentru că „aveam rezultate bune la învățătură”.)

Dar nu pot să nu mă opresc, pentru început, asupra bentiței. Ideea că acea bucată albă de pînză sau plastic trebuia să adaste în mijlocul părului tău mi se pare, și acum, absurdă. Sigur, rațiuni pot fi găsite. Dar în cîte lucruri neraționale nu pot fi găsite „rațiuni” care să le justifice... În primii ani de școală, bentița chiar era una suprareglementară, lată și din pînză. Țin minte și acum că, odată cu trecerea orelor și cu agitația școlărească, aceasta aluneca tot mai în față, spre frunte. Era un accesoriu chinuit și parcă special conceput să te sluțească.

Tot în primii ani, ea se adăuga altor nefericite metode de tortură a părului, precum codițele. Sigur că acum privim ideea de cozi și codițe ca pe ceva simpatic, chiar „adorabil”. Dar asta cînd ni le facem de bunăvoie, într-o consimțită joacă la intersecția dintre feminitate și copilărie. Atunci, însă, în anii 1970, codițele erau obligatorii. Ba, în anii mici, chiar cu pompoane. În orice caz, cu funde. Era o antiestetică evidentă și se cultiva o imagine falsă a copilăriei, de vitrină kitsch. De altfel, imaginea oficială a acesteia era cea pe care o vedeam pe la televizor, la unele emisiuni pentru copii: cea a odraslelor îmbrăcate în bluze bleu sau albe, cu centurile și insignele de rigoare și cravatele la gît. Eventual, recitînd poezii patriotice. (Sigur, nu era singura. Din fericire, exista și o imagine mai normală a copilăriei.)

Cu timpul, cu cît am mai crescut, cu atît am început să-mi dau seama de absurdul „ținutei”. Bentița a devenit tot mai subțire, în loc de pînză s-a făcut din plastic, apoi cam insesizabilă. Codițele au devenit o coadă de cal. Și mai mult de atît, la sfîrșitul orelor, părul, devenit spre clasa a opta, chiar lung, a început să-și ceară libertatea la sfîrșitul orelor. Țin minte chiar cu claritate o zi în care mi l-am desfăcut, la o oarecare distanță de școală, mi l-am scuturat precum un leu coama și l-am lăsat să se reverse în deplină libertate pe umeri. Nu era doar o nevoie feminină. Ci mai mult de atît: erau nevoia și dorința de a sparge canoanele „ținutei” stupide.

Tot pe atunci, cravata roșie de pionier își avea cel mai adesea locul în ghiozdan. Nu doar în cazul meu, ci și al colegilor mei de clasă. Era o zgardă festivă tot mai nedorită la gîturile noastre. Fără ea, puteam să ne deschidem nasturele de sus al cămășii și să ne simțim, păstrînd proporțiile, descătușați.

Asta la școala generală. Liceul a împins lucururile spre un alt nivel. Noile uniforme, aș putea spune chiar mai frumoase, ne-au dat oarecari aripi, nouă, fetelor devenite liceene. Am înțeles că nu e cazul să fie lăsate așa, otova. Că pot fi adaptate, măcar întrucîtva, trupului nostru feminin: că pot fi strîmtate și scurtate. Că matricolele nu sînt bătute în cuie pe mînecile hainelor noastre. Că nu ne reprezintă, fiindcă nici unul dintre noi nu sîntem un număr sau o școală. Așa că s-a recurs la capse, cu care le puteai prinde și scoate cînd aveai chef. Iar pentru cei cu mame mai puțin gospodine, precum a mea, la acele de siguranță: prinse discret, cu puțină răbdare, pe sub matricolă, nici nu se distingeau la controlul de la intrare (căci exista așa ceva). Iar apoi puteau fi atît de ușor scoase.

Despre alte schimbări și mai drastice ale ținutei într-un articol viitor.