Doamna și Vagabondul

Următorul film Disney la care am ajuns, în copilărie, tot la cinematograful Doina, a fost Doamna și Vagabondul (1955, Wilfred Jackson, Clyde Geronimi, Hamilton Luske).

Și de acolo m-am ales, bineînțeles, cu o serie de „învățături”. Personajul meu preferat a fost și a rămas Vagabondul (The Tramp), deși Lady mă cucerise cu ochii ei fermecători.

Dar Vagabondul venea dintr-o lume necunoscută, neașteptată: de niciunde, într-un fel. Nu avea casă, nu avea trecut, nu avea identitate... Desigur, nu mi le formulasem atît de explicit pe toate acestea pe vremea aceea. Dar era o senzație de aventură și de neprevăzut pe care mi-o dădea personajul lui.

Îmi semnala, într-un fel, că lumea se putea întinde și dincolo de apartamentul meu din Șoseaua Giurgiului care, desigur, mi se părea Paradisul. Dar că, oricît de extraordinar ar fi fost acolo, exista ceva și dincolo de această lume – desigur, strălucitoare, dar sigură și previzibilă.

Și nu numai că exista ceva, dar și că, dacă veneai din acest imprevizibil „niciunde”, puteai fi cum trebuie. Puteai avea criterii morale corecte, așa cum Vagabondul s-a dovedit că avea. The Tramp mi s-a impus, pe nesimțite, ca un soi de ideal romantic. Mi-a deschis (discret, dar totuși...) setea de evaziune.

Pe de altă parte, tot din Doamna și Vagabondul, am înțeles, întrucîtva, că societatea nu-i chiar precum „autobuzul cu prieteni” la care tot visam. Că există diferențe între membrii ei, și niște bariere destul de stricte. Că interacțiunea cu ei nu-i întotdeauna o idilă. Am aflat, pe scurt, despre clasele sociale. Vagabondul mi-a deschis mintea.

Dar și cele două pisici siameze, care erau perfide și intrigante și își apărau cu osîrdie și mijloace necurate teritoriul nou dobîndit, persecutînd-o pe Lady.

Personajul lui Lady e și el interesant. Într-un fel, mi-era asemănător mie, cea de pe vremea de atunci. Trăind numai cu oameni care-o iubeau, avea o încredere nețărmurită-n toți și-n toate. Nu concepea existența răului.

Lady se inițiază, într-un sistem moral mai copt al lumii, odată cu apariția bebelușului stăpînilor ei și, apoi, a mătușii cu cele două pisici siameze. Dar și cu aceea a lui Tramp. E aruncată, brusc și nedrept, din Paradisul pe care-l credea perpetuu. Se trezește singură și – aparent, cel puțin – inutilă pentru cei dragi.

Așa că fuge-n lume cu Vagabondul. În care capătă încredere, deși venea de niciunde. Nu background-ul familiar era, în cazul lui, cel care îl recomanda, ci propriile-i virtuți. Lady descoperă, alături de el, lumea fără background. Practic, lumea.

Dar nu doar atît: oricît de siropos ar suna, descoperă și dragostea. Căci Lumea cea mare ar fi fost înspăimîntătoare altfel. Dar ei nu-i pare deloc așa (cum devenise pentru Musette din Parisul vesel de puțin mai tîrziu, înainte să apară Jaune-Tom și Robespierre s-o salveze...). Pentru că îl are drept ghid în noul Paradis-Infern pe Tramp, care e inițiat în Lumea cea mare și o inițiază și pe ea.

Scena spaghetti-urilor din Lady and the Tramp a fost, mult timp, pentru mine, imaginea iubirii. Exagerînd, aș putea spune că, destulă vreme, am văzut iubirea ca pe un castron cu spaghetti pe care-l împarți cu perechea ta. Sigur, asta în contextul în care nu doar chelnerul îți cîntă Bella notte, ci și privirile ți se împletesc cu ale celuilalt odată cu firele de paste înmuiate-n sos. Îmi vor rămîne probabil veșnic în minte ochii sclipitori ai lui Lady și genele ei fluturînde: acestea au stabilit, fără doar și poate, în imaginarul meu, reprezentarea supremei feminități.

Finalul, evident apoteotic, al filmului mi-a redat încrederea în binele care învinge no matter what. Știu cum sună, dar, pînă la urmă, asta-i morala Disney cu care am crescut. Binele învinge, dreptatea și ordinea corectă a lumii sînt restabilite. Iar Răul nu e pedepsit neapărat atît de crud ca-n basme, ci mai curînd alungat. Și, pînă atunci, tratat cu umor. Atît cît să-l mai domesticească, să-i scadă din grandoare.