Libertate

În ultima perioadă comunistă, la sfîrșit de ani 1980, chiar în 1989, dacă nu mă înșel, se simțea în aer, și nu numai, lipsa de libertate. Nu doar la nivelul privațiunilor de toate felurile, ci la propriu. Te simțeai ca-ntr-o distopie, ca-n Orwell, tot mai conștient.

Țin minte că odată, prin 1989 să fi fost, m-am dus la un copil cu care făceam meditații la engleză (studentă fiind). Casa lui se afla lîngă o clădire păzită, nici nu știu exact ce era, o rezidență a vreunui ambasador sau ceva de genul acesta. Cert e că familia respectivă nu ajunsese încă acasă, așa că am adăstat un timp pe străduța care nu era departe de centru. După cîteva minute, unul dintre cei care păzeau respectiva clădire a ieșit din găoacea lui și m-a întrebat ce caut acolo. Apoi mi-a spus că nu am voie să ard gazul prin zonă. I-am explicat, desigur, ce căutam acolo, dar am fost cu adevărat nu atît speriată, cît intrigată de intervenția lui. Nu mi se mai întîmplase un contact așa direct cu un reprezentant, pînă la urmă, al regimului, care să-mi îngrădească atît de direct libertatea. Atunci am realizat, într-un fel, în ce cloacă trăiam. Aveam în jur de 20 de ani și nu știam destul de bine pe ce lume sînt. Dar atunci am avut o revelație, directă. Nimic metafizic ori paranormal: m-a lovit pur și simplu cu leuca-n cap.

După incidentul de atunci mi-am dat seama mai clar cît de importantă e libertatea pentru mine. Căci, în ciuda regimului opresiv, fusesem crescută într-o familie care-și păstrase, atît cît putuse, libertatea și care mă educase explicit în același spirit. Faptul că uniforma mă scotea din sărite, că nu-mi puneam decît formal matricola și-mi despleteam părul, la propriu, cu orice ocazie erau semne ale acestei libertăți. Dar în clipa în care milțianul sau securistul care păzea respectiva clădire m-a admonestat, eu nefăcînd altceva decît să mă aflu pe o stradă publică, într-un mod pașnic și cenușiu, m-a determinat să privesc altfel lucuruile. Să-mi dau seama că există un alt fel de libertate la care nu am acces. La care, de fapt, nu aveam acces nici cînd chiuleam de la ore ca să jucăm badminton și să cîntăm din Beatles în curtea școlii. Da, era o formă de libertate, dar tot circumscrisă. Încartiruită. Ca și atunci cînd ajunseserăm să ne îmbrăcăm așa cum aveam chef la liceu și studiam, de fapt, în paralel ce aveam nevoie pentru facultate, într-o formă de învățămînt privat underground.

Am realizat asta cu atît mai mult cînd, în același an, cred, am făcut cerere de plecare în vizită în Iugoslavia de atunci, unde aveam rude (un unchi și o verișoară). Nu m-au lăsat, pentru că aveam și o soră emigrată în Australia și eram deja catalogată ca posesoare a ceea ce pe atunci se numea „dosar prost”. Pe scurt, dacă aveai rude fugite din țară, cum se spunea, nu te lăsau să pleci. De teamă că nu te vei mai întoarce. Așa că, practic, erai înlănțuit de mîini și de picioare. Nu puteai să mai ieși din țară. Așa cum nici tatăl meu nu a putut, deși era bolnav de inimă și mama a încercat să obțină o operație în străinătate. Dar actele și aprobările necesare nu au venit la timp. Și, ca atare, tatăl meu pur și simplu a murit.

Am scris toate astea ca să ne aducem aminte, în cazul în care am uitat vreodată, cît de importantă e libertatea. De cum pur și simplu nu se poate fără ea. Nu e vorba doar de lipsa de supraveghere à la Big Brother ori de ieșirea din țară. Ci de posibilitatea de a spune ce-ți dă prin  minte fără să arunci o privire speriată peste umăr. De posibilitatea de a te îmbrăca cum ai chef, fără să dai socoteală nimănui. De a-ți exprima și pune-n practică crezurile. De a ieși în stradă. De a întemeia un ONG. De a nu da socoteală de orientarea ta sexuală.

Și multe, multe altele. Toate cele care acum ni se par firești și care, altădată, nici ca deziderate nu aveam curajul să le formulăm. Votul nostru de duminica asta trebuie să ne ajute să ne păstrăm aceste libertăți esențiale, de care nici nu sîntem conștienți. Să nu ne-ntoarcem la epoca în care doar aspiram la ele. Și-n care tot ce aveam era delirul fără cap și coadă și cultul personalității celui mai iubit fiu al poporului.