Școala

Nu aș putea spune că-mi amintesc cu nostalgie de anii de școală din 1970-1980. Sigur că au fost, așa cum e de așteptat, destule momente bune. Dar și destule aberații cu care ne-au confruntat pe noi, elevii de atunci.

Începutul școlii, clasa întîi, nu a fost pentru mine vreo sărbătoare. Eram cît se poate de fericită acasă. Și apoi la grădinița particulară underground la care mergeam (de fapt, o doamnă în vîrstă care aduna o mînă de copii la ea pentru cîteva ore, le vorbea în engleză și-i scotea în parc).

Iar chiar cu cîteva luni înainte de începerea școlii a trebuit să fac o operație de torticolis. Operația în sine nu a fost mare lucru, căci anestezia și poveștile părinților m-au ferit de angoase. Dar acest mod tăcut și optimist de a gestiona lucrurile s-a dovedit cu dus-întors: cînd m-am trezit din anestezie, nu mă puteam mișca. Eram în ghips nici nu mai știu cît, în orice caz capul și gîtul mi-erau imobilizate. Perioada care a urmat, din vara operației pînă-n septembrie al clasei întîi (pe atunci școala începea la 6 ani, fără clasă pregătitoare), nu a fost, așa cum ar părea la o primă vedere, una sinistră. Ci, dimpotrivă, fericită. Am citit și am jucat tabinet și toci cu bunica și cu mama nașei mele, care au fost aproape non-stop cu mine. Nici dureri nu-mi amintesc să fi avut.

A venit, însă, și momentul scoaterii ghipsului. Nici asta n-a fost vreo tragedie, nu țin minte să fi fost traumatizată în vreun fel. Însă îmi aduc perfect aminte prima mea imagine în oglindă după toată povestea: părul meu numai bucle, mîndria mea de care nici nu fusesem cu adevărat conștientă pînă atunci, se dusese pe apa sîmbetei. Chipul de acum nu mai era al unei mici prințese răsfățate căreia toți îi repetau că semăna cu Shirley Temple. Ci al unui băiețel să zicem simpatic și ușor melanolic. Iar părul era acum scurt și, mai ales, turtit. Pe capul meu părea că se odihnește perpetuu una dintre pungile cu apă fierbinte din alte vremi pe care le mai văzusem prin filme. Creștetul meu părea, oricum, că susține fără încetare o povară invizibilă. Și că se simte stînjenit de asta.

Nici shopping-ul la Trei Ursuleți pentru „achiziționarea” uniformei și a bluzelor nu mi-a schimbat radical dispoziția. M-am prezentat în prima zi de școală reglementar, dar fără să sar într-un picior. Poate că la asta contribuiseră și glumele tatălui meu legate de școală și de rolul ei nu neapărat iluminator. Cert e că nu-mi amintesc deloc răspicat și, cu atît mai puțin, exuberant prima zi de școală. Mi-a rămas în amintire sentimentul meu de „ușoară” rușinare de sine și percepția ca prin ceață a întregii povești. Mai țin minte că, înaltă fiind, m-au plasat în penultima bancă din start, ceea ce m-a debusolat și mai mult. Și că, cireașa de pe tort, m-am nimerit în bancă alături de un băiat. În rest, mai nimic. Doar bucuria pe care am simțit-o cînd am văzut-o pe mama care venise să mă ia.

Culmea e că nici prima zi de școală a fiului meu nu mi-o amintesc prea clar. Am ales aceeași școală la care am mers și eu. Eram, cred, cam tot atît de emoționată ca-n prima mea zi. Deși rolul pe care-l aveam era cu totul altul, senzația care mi-a rămas de atunci e tot una blurată și de  montagne-russe. În ambele situații am avut conștiința, instinctivă măcar, a începutului pierderii unei lumi. Și, desigur, a deschiderii alteia. Dar lumea copilăriei libere, cea în care ți se pare că totul e posibil și cei din jur sînt acolo pentru a te veghea și pentru a-ți ajuta dorințele să ți se împlinească, era pe cale să părăsească arena. Regulile și colectivitatea urmau să o înlocuiască.

Evident, nimic nelalocul lui. Mersul firesc al lucrurilor. Și totuși, o anumită tristețe a pierderii inocenței și a libertății necondiționate se lăsa simțită. Care, la scurt timp, avea să fie uitată. Și-nlocuită cu bucuria gureșă a grupului de copii zburdînd cînd după reguli, cînd în legea lor.