Înot și curtea bunicilor

Pe la 5-6 ani, cred, am fost dată, asemenea altor nenumărați copii, la înot. La Ștrandul Tineretului. Nu făcusem alte sporturi. Cu excepția gimnasticii medicale. Nu eram genul de copil obișnuit cu disciplina sportivă și „munca de echipă”. Fusesem în destulă măsură crescută ca un mini-lup singuratic, învățată să mă joc singură și să-mi construiesc propriile mele legi.

Da, alergam sau mă jucam cu mingea. Unchiul meu, care era mare amator de baschet, mă învățase cum să bat mingea la perete, de infinite ori – așa mi se părea mie pe atunci. Oricum, de sute de ori puteam s-o fac. Știam asta pentru că număram. Inventasem un fel de joc: dacă băteam mingea fără să-mi scape, să zicem, de o sută de ori, mi se împlinea o dorință pe care mi-o puneam.

Mingea putea fi bătută la perete ori pe asfaltul din partea laterală a curții bunicilor mei. Cea îngustă ca un vagon, căci era, practic, un culoar de trecere. Fîșiile mai „adevărate” de curte se aflau în față și în spate. În față era un petic de grădină pe care azi l-am numi, poate, fancy, pentru că zona aceea era, cumva, de reprezentare. Se vedea ce era acolo cînd treceai pe stradă, vecinii și trecătorii te știau, te identificau după peticul ăla.

Așa că acolo bunicul meu avea destule flori. Și, din cîte-mi amintesc, niște cepe (pentru că atunci cînd, uneori, stăteam cu o prietenă de pe stradă de vorbă, țin minte că mai rupeam și ronțăiam, leneș, cîte o frunză de ceapă). Și tot acolo se afla și legendarul cais. Spun „legendar” fiindcă, deși nimeni nu părea că se ocupă în vreun fel de el (deși bunicul o făcea, constant și discret), în fiecare an se umplea de fructe. Și în fiecare an culegeam cu mare bucurie din el caise sănătoase și zemoase. (Pînă și eu, care nu eram vreo expertă.)

Acolo, însă, dacă stăteai, nu puteai să intri full time în lumea ta. Fiindcă lumea reală cam dădea buzna peste tine. Nu era cine știe ce dever pe străduța de vizavi de Adesgo care dădea spre Parcul Tineretului, dar totuși mai treceau pe ea vecinii, pe care trebuia să-i saluți. Apoi mai era factorul poștal, care, cu tolba lui magică, îți făcea mereu inima să-ți bată mai tare: poate că primiseși, pe lîngă România liberă cea de fiecare zi la care erau abonați bunicii, încă o carte poștală de la nașa sau mătușa ta din Germania. Ele mai obișnuiau să mi le trimită și pe adresa bunicilor, mai ales că, și una, și celaltă, își petrecuseră mult timp la ei.

O altă variantă era să adaști în spatele curții. Acela era, să zicem, spațiul „oficial”, amenajat de bunicul meu pentru șederi de durată. Reușise să facă un acoperiș din petice de material care să țină umbră. Așa că picătură de soare nu răzbătea acolo, datorită muncii lui asidue: cususe cu răbdare și migală ce bucăți de cearșafuri și cuverturi îi mai prisosiseră. Nu se punea problema esteticului, în termenii lui clasici. Sau, dacă se punea, era a unuia de supraviețuire: peticele deveneau frumoase prin efortul care le adunase laolaltă.

Dar acolo, în acest spațiu frust-poetic, se afla mai mereu și bunicul meu. Precum și bunica, în varianta capului scos pe geamul de la bucătărie, care era sălașul ei cotidian. Era un spațiu cald, iubitor, dar uneori cam prea. Acolo trebuia să fii mereu în dialog cu cîte o ființă. Dacă nu erau bunica ori bunicul meu, erau vrăbiile care-și aveau căsuța lor suspendată la loc de cinste, unde erau hrănite zilnic. Unde se îmbulzeau gureșe (parcă adjectivul ăsta ar fi fost creat special pentru ele). Și unde, uneori, trebuia să le apăr de pisicile din vecini.

Sigur nu scria niciunde că „trebuia”. Dar pentru că nesuferitele (altfel, adorabile) pisici mai dădeau tîrcoale, eu, cea crescută în morala Disney, a înțelegerii cu orice preț dintre creaturi, stătem acolo, de veghe. Și cînd vreo mîță se dovedea prea insistentă în rondurile ei repetate, o ușuiam zeloasă de acolo.

Va urma.