Kitsch și romantism

Nu am fost niciodată o romantică, în sensul „clasic” al cuvîntului. Chiar țin minte cînd, odată, la mare, un băiat mi-a vorbit despre stele, după o noapte la discotecă, și mi s-a părut incredibil de plicticos. E drept că o făcuse cît se poate de convențional. Sau poate că așa îi percepusem eu discursul pe atunci, cînd tot ce era conformist, într-un fel sau altul, părea să aibă legătură cu sistemul totalitar în care trăiam. Sigur că, în mod rațional, a spune platitudini despre stele nu avea legătură cu a te conforma sistemului. Aparent nu avea.

Ajunseserăm cumva – subconștient, instinctiv – noi, adolescenții de atunci, să asociem spiritul rebel în general cu un soi de revoltă underground, subînțeleasă, implicită, împotriva sistemului. Nu era una pe față, declarată, în nici un caz. Dacă ne-ar fi întrebat cineva pe atunci, nici prin gînd nu ne-ar fi trecut că era vorba de așa ceva. Dar asocierea noastră cu diversele valori hippie și rebele culese de prin muzici și filme, fie ele din alte perioade, era un semn al disocierii de valorile prezentului. Bineînțeles că nu era doar asta, ci și o reacție adolescentină în sine, de contestare și protest. Dar, în același timp, o încercare de a avea acces la o altă lume, mai liberă, mai în imaginație și mai puțin kitsch.

Căci am trăit într-un fel de kitsch al momentului. Întreținut, printre altele, de „Cîntarea României“ și de denaturarea grandilocventă a folclorului de acolo. Precum și de gustul îndoielnic, în general, care se manifesta în estetica locuințelor, în cea vestimentară și a look-ului, ba chiar și în limbaj. Motive puteau fi multe. Unul la îndemînă era lipsa de acces la lucruri de un anumit nivel. Altul, migrarea oamenilor în număr destul de mare din mediul rural înspre cel urban și inadecvata lor adaptare la noile valori, plutirea lor într-un soi de interval. În care kitsch-ul era la el acasă și înflorea.

Un soi de refuz al vechiului, care părea nu doar desuet, ci și moștenire a unor clase sociale nedorite și trecute la index. Sigur că lucrurile astea se întîmplau pe scară largă, dar nu chiar tuturor. Existau și excepții, oameni care trăiau în legea lor, estetică, fără să țină seama de gustul lăcuit și mai din topor al epocii.

Ideea e că, în contextul ăsta, urmînd un raționament mai pe departe, da, și vorbitul convențional despre stele ori oferirea unui buchet, să zicem, de garoafe (florile „oficiale” ale epocii) puteau fi la fel de nelalocul lor. Pe cînd o casetă, nicidecum originală, cu Beatles, Queen sau Pink Floyd era un cadou mult mai interesant și adecvat. Cu adevărat binevenit. Chiar dacă era „trasă“ de un prieten al unui prieten care avea două casetofoane și acces la un  soi de filieră subterană. Chiar dacă melodiile erau scrise cu pixul în interiorul casetelor, uneori neciteț și alteori cu niscaiva greșeli. Astea erau doar amănunte nesemnificative, care nu făceau decît să dea și mai mult farmec cadoului primit.

Dacă aveai, precum cei mai mulți dintre noi, un casetofon mono, care pe lîngă butonul de play mai avea și unul de rewind, nu era plăcere și aventură mai mare decît să te așezi la masă, cu el alături și cu dicționarul englez-român, și să te străduiești să scoți cuvintele cîntecelor preferate. Asta după ce ascultaseși deja de douăzeci de ori caseta, pe față și pe verso, în buclă. Era una din modalitățile cele mai plăcute de a învăța engleza. Nu era ușor, pentru că dădeai deseori peste cuvinte neinteligibile, de care nu auziseși. Apăsai de n ori pe rewind, în disperare, scrijeleai pe un colț de caiet ce ți se părea că auzeai și căutai iar și iar, înfrigurat, în uriașul dicționar cartonat, cu colțurile deja de mult îndoite. Cu chiu, cu vai, după ceva timp, dădeai de un cuvînt care parcă s-ar fi potrivit în versul cîntecului. Care părea să aibă oarecare logică. Și a cărui formă gramaticală corespundea, cît de cît, contextului.

Ce putea fi mai romantic și mai neconvențional decît asta?