Mary Poppins

Personajul care mi-a marcat copilăria a fost Mary Poppins, eroina din cartea cu același nume al lui P.L. Travers. Și a filmului tot cu același titlu (1964, Robert Stevenson). Recent am revăzut filmul, împreună cu Saving Mr Banks (John Lee Hancock, 2013). Cel de-al doilea e povestea celui dintîi: a ciocnirii dintre autoarea britanică a cărții și Walt Disney, producătorul filmului.

Deși pentru a nu știu cîta oară, am realizat că dățile precedente nu l-am văzut suficient de atent. Prea fascinată de Mary Poppins și de lumea miraculoasă pe care o crea, n-am prea avut ochi pentru celelalte personaje și pentru dramele lor mai omenești.

Da, i-am perceput pe cei doi copii ai familiei Banks (cea în care poposește Mary Poppins pe post de bonă), Jane și Michael. Poate mai ales pentru că, atunci cînd am citit cartea pentru prima dată, cu cel mai mare entuziasm, eram de vîrsta lor și nu mă puteam identifica decît cu ei. Chiar îmi aduc aminte că Jane era preferata mea, că nu-l plăceam prea mult pe Michael, care mereu avea ceva de cîrcotit. Și cît de tare m-am mirat cînd, într-una din Mary Poppins-uri (căci, cum se știe, după prima carte au mai urmat multe altele), are și Jane un moment de rătăcire...

L-am mai remarcat pe Robertson Ay, băiatul bun la toate sau la nimic din casa familiei Banks, parțial asociat cu Bert, cel care desena cu creta pe trotuar și era coșar în film. Mi se păruse personajul cel mai liber. Aparent pierde-vară, dar, de fapt, mai profund și mai înțelept.

Cînd recitisem cartea la maturitate o descoperisem pe doamna Banks, mama celor doi copii, cu care tindeam să mă identific pe atunci. Ea își conducea gospodăria mai curînd visător și nu foarte organizat, ceea ce mi-o făcea foarte simpatică și încă un exemplu în galeria mea de femei care nu se încadrau în stereotipul de gospodină. Mai mult de atît, în film e chiar feministă și militează cîntînd pentru „Votes for women”.

Pe dl Banks, tatăl celor doi copii și, așa cum se punea problema pe vremea aceea, capul familiei Banks, nu l-am observat aproape deloc. Nici prima dată, în copilărie, nici cînd am reluat cartea la maturitate. Pur și simplu, bietul domn Banks nu mi-a atras atenția. Deși portretul lui e conturat chiar din primul capitol. Se spun despre el, printre altele, următoarele: „City era un loc unde domnul Banks se ducea în fiecare zi, afară de duminici și sărbători. Aici ședea tot timpul într-un fotoliu mare, în fața unui birou mare, și făcea bani”.

O descriere deloc palpitantă pentru un copil sau chiar pentru un cititor exaltat, în căutare de evaziuni și fericiri cu orice preț. De altfel, în carte, dl Banks nu ia parte la nici una din aventurile copiilor. Nici măcar nu bagi de seamă asta, pentru că e prezentat într-un fel în care pare normal să fie exclus. Există un singur capitol, „La Catedrala St. Paul”, în care dl Banks îi invită pe Mary Poppins și pe copii să vină la el la bancă și să ia ceaiul împreună. Ei ajung acolo, dar sînt mai interesați de femeia care vinde mîncare pentru păsări în fața Catedralei Saint Paul decît de el. De fapt, capitolul este despre ea.

În film, însă, dl Banks e un personaj important. Într-un fel, așa cum am înțeles de-abia văzînd celălalt film, Saving Mr Banks, e chiar personajul principal. Mary Poppins are drept menire, desigur, îngrijirea copiilor. Dar, de fapt, salvarea familiei Banks. Salvarea capului familiei. A domnului Banks, aparent perfect funcțional, dar, în esență, rătăcit.

Rătăcit în convenționalismul și formalismul slujbei lui eficiente, în pericol de a pierde de tot legătura cu familia. Și nu doar atît, ci și cu partea jucăușă, fericită și strălucitoare a lucrurilor. Pe care Mary Poppins, dădaca picată de niciunde, adusă de vînt, o are din plin. Și pe care știe, atît de măiastru, să o întrepătrundă cu funcționarea, da, eficientă a lucrurilor. Dar un alt fel de eficiență: una mai puțin conformistă și pompoasă.

Mai multe într-un articol viitor.