Protagonist și spectator

La petrecerile de fete despre care vorbeam, în general se dansa. De cele mai multe ori, în cerc. Se legăna fiecare dintre fete în ritmul și în legea ei. Eventual privindu-se în oglinda mare de pe perete despre care am mai amintit. Era un fel de concurență și la legănatul ăsta feminin. Unele dintre fete se mișcau mai vioi, mai cu nerv, mai cu tupeu. Altele, timide, de-abia schițau mișcările. De obicei era cineva-n mijloc, care trebuia să aleagă pe altcineva. Așa că, vrînd-nevrînd, se crea un fel de concurență. Chiar dacă nu se aflau (încă) băieți în joc, era o chestiune de prestigiu și de statut. Unele fete erau ades alese pentru că erau ceea ce azi s-ar numi „populare”, deși pe atunci termenul în sine nu era consacrat.

Erau cele cool, care ar fi fost alese în mijloc chiar dacă nu se mișcau deloc. Deja consacrate din alte „activități” (deși nu-mi place termenul, mi se pare prea tehnic). O altă categorie erau cele care chiar dansau bine. Și asta se putea observa cu ochiul liber, chiar dacă nu aveau un statut acreditat. Alese pe ceea ce astăzi s-ar numi „criteriul competenței”. În sfîrșit, exista și o altă categorie, în care cred că mă încadram, care nu era nici cal, nici măgar. Fete care n-o duceau chiar rău la „celelalte activități” fără să fie, însă, în mod apăsat, lideri. Care aveau oarece prestigiu și oarece competențe.

Categoria asta prezenta oarecari avantaje. În primul rînd, puteai schimba „pălăriile”: nu trebuia să fii doar încremenit într-o singură „cale”. În al doilea rînd – și asta am învățat destul de devreme –, categoria asta îți permitea să fii și observator. Mai bine zis, să alternezi după mersul lucrurilor, dar și după bunul plac, postura pe care ți-o alegeai: uneori putea fi cea implicată și hiper-participativă; alteori una mai tăcută și mai de fundal, în care nu erai decît un procent actant și, în rest, spectator.

Am descoperit că acest mod de „abordare” (alt cuvînt destul de antipatic din vremea noastră, care nu țin minte să fi fost folosit pe atunci) era singurul posibil, pînă la urmă. Singurul care îți permitea să duci petrecerea, cu bine și cu zîmbetul pe buze, pînă la sfîrșit. Care îți dădea voie să te entuziasmezi și să te arunci cu totul în horă. Chiar dacă nu era vorba, ad litteram, de vreo horă, ci de o legănare mai vivace pe melodiile de la ABBA și Boney M., îndeobște. Puteai să te legeni fericit, ba chiar să țopăi, să te implici maxim inclusiv în rivalitățile și competițiile dintre fete. Dar, în același timp, datorită celeilalte posturi, cea de spectator, observator, reușeai la fel de bine să n-o iei razna cînd spiritele se încingeau prea mult. În loc să te iei de păr, la figurat vorbind, cu vreo colegă pentru întîietăți frivole, n-aveai decît să te dai doi pași înapoi, la propriu și la figurat, și să urmărești, cît de detașat te țineau băierile pre-adolescentine, ce se întîmplă. Era un instinct de apărare, pînă la urmă. Evident, neconștientizat de la început. Intuit doar, ca posibilitate de implicare neagresivă, fără risc de dezertare explicită (precum plecarea intempestivă de la o petrecere la care n-ai fost destul de băgată în seamă). Așa, puteai să participi și să observi, în același timp. Lumea colectivă rămînea o arenă strălucitoare. Dar, din fericire, alături de ea se dezvolta și o alta: lumea ta personală, în care te simțeai cel mai în largul tău.

Sigur, această evadare parțială instinctivă tot o dezertare era. Tot o formă de fugă. Dar atîta timp cît ceilalți nu observau și îți îndeplineai, totuși, „obligațiile sociale”, ba chiar te bucurai de ele, ți-era permis să ai și cîteva momente cu tine însăți. În care să înțelegi, cît de cît, ce ți se-ntîmplă.

De atunci încolo, am avut de multe ori și tot mai pregnant senzația asta de spectator al mulțimii în care mă aflam și la ale cărei activități, desigur, participam. Asta nu m-a împiedicat să mă bucur ori să fiu, în destule momente, cu adevărat implicată. Doar că am descoperit și perspectiva cealaltă, care m-a ajutat să-mi fie și un altfel de bine.