În casa-hrubă

Casa adolescenței mele chiar aducea cu o hrubă. Era întunecoasă și friguroasă, și chiar, de multe ori, umedă (fusese inundată cînd ne mutaserăm în ea). Cu toate că era în centrul orașului, aducea mai curînd cu o peșteră. În realitate, nu era foarte confortabilă. În imaginație, dacă aveai așa ceva și voiai să ți-o folosești, puteai construi diverse scenarii pornind de la casa asta. Lăsa loc de visări și jocuri.

Cea mai la îndemînă reprezentare a ei era cea a unei peșteri. Pînă și intrarea în casă te ducea cu gîndul la așa ceva: se făcea printr-o ușă fără culoare și formă, încercată de intemperii, pierdută în întunericul unui hol. Imaginea ei de peșteră nu era, neapărat, una negativă. Constituia, în primul rînd, un loc unde te puteai adăposti de vitregiile exteriorului.

În ciuda confortului mediocru pe care-l asigura, mă bucuram să mă întorc acolo din „frig” (la propriu și la figurat). Nu mi-era urît, în ciuda întunecimilor. Latura posibil aventuroasă a casei o completa pe cea de vizuină. O percepeam ca pe o vizuină cu potențial. În care, deodată, te putea „lovi” ceva dacă nu miraculos, măcar neașteptat. Asta se și întîmpla, de altfel, în realitate (așa cum am mai scris). Securiști în costume cenușii, care asigurau paza lui Ceaușescu în „vizitele” lui „de lucru” prin zonă (apartamentul se afla aproape de Piața Romană), puteau fi văzuți, la propriu, pe gemulețul de la baie, în mod special. Am avut și eu uimirea, într-un fel, să constat cu propriile-mi simțuri că există în realitate, că sînt niște oameni care mișcă și mișună, și chiar au nevoi fiziologice.

Deși prezența lor nu era, de fapt, deloc comică, ci chiar tragică, rolul lor fiind evident unul opresiv și de control, noi preferam să bagatelizăm lucrurile, interpretîndu-le în cheie umoristică. Mama țipa la ei să plece din fața geamului, acuzîndu-i de intenții necurate și amenințîndu-i că-i reclamă (nici nu mai are importanță cui...). Așa, deși cu toții știam cît se poate de bine care era menirea lor, îi puteam duce și pune la punct (atît cît ne permiteau circumstanțele). Minimalizați, transformați într-un soi de răufăcători de mucava, aduceau mai curînd cu cei din desenele animate.

Alte aventuri, pe care le-am mai pomenit, erau cele ale motanului negru Musa de vizavi. Căci pe geamul cu gratii verzi al apartamentului de la parter nu se vedea neapărat cerul senin. Spun „neapărat” pentru că, dacă te străduiai și ridicai suficient privirea, puteai zări ceea ce se dovedea chiar o realitate și nu o expresie: un petic de cer. Dar era un efort foarte mare, trebuia să-ți strecori cu abilitate privirea printre diverse colțuri de clădiri, conform tipicului, cenușii. Fiindcă principala priveliște de pe geamul blocului nostru era tot un bloc. Diferit de al nostru, în toate cele ale lui: un bloc vechi, de un cenușiu spre negru, deja. În altă epocă de cenușiu. (Al nostru, proaspăt ridicat, era de un alb pe cale să devină gri.) Era un bloc întunecat și zgrumțuros. Dar care nu-mi displăcea: avea o demnitate a lui, în felul umil, dar hotărît în care rezistase printre construcțiile societății socialiste multilateral dezvoltate.

Motanul Musa locuia pe la etajul trei al acelui bloc demn. Stăpîna lui era o doamnă destul de în vîrstă, cu părul negru precum blana lui, cu care pisoiul nu părea să aibă o conviețuire prea armonioasă. Din cînd în cînd, așa, tam-nesam, fără vreo cauză aparentă (cel puțin așa ni se părea nouă, tatălui meu și mie), era scos pe balconul din fața geamurilor noastre. Era dat afară și lăsat afară. Ușa de la balcon se închidea iremediabil și bietul Musa rămînea de izbeliște pe balcon.

Pedepsit, probabil. Ceea ce nouă ni se părea abominabil. Sigur, nu știam ce făcea Musa cînd nu dădea ture de balconaș. Dar găseam ideea de pedeapsă în sine nelalocul ei. Mai ales că bietul motan mieuna non-stop. Mieunatul lui Musa intra în zgomotele cartierului. Făcea parte din cele ale zonei și ale vremii.

Voi mai scrie despre casa-hrubă.