Ianuarie, orașul cenușiu și libertatea

În ianuarie, de cele mai multe ori, nu se întîmplă mai nimic semnificativ. Cel puțin comparativ cu perioada strălucitoare și intensă din jurul Crăciunului care tocmai a trecut. De cele mai multe ori, ianuariile mele au fost mai mult sau mai puțin cenușii. Cele mai asortate cu nuanța orașului. Am tot scris despre cenușiul străzilor Bucureștiului și al locuitorilor ei de prin anii 1980. Despre cenușiul care-ți intra în piele, în oase și, uneori, în inimă (precum bucata de gheață lui Kai din „Crăiasa zăpezii”). Spun „uneori” în inimă pentru că locuitorii orașului cenușiu, cel puțin o parte din ei, învățaseră să se apere de asemenea pătrunderi. Își dezvoltaseră, încet, dar perseverent, un scut care le apăra inima de culoarea uzurpatoare: exteriorul putea fi gri, dar interiorul uneori putea rămîne chiar strălucitor.

În ultimii ani, am simțit mai puțin cenușiul ăsta. Orașul și oamenii lui, cel puțin pe alocuri, au început să capete culoare, și pe dinafară, și pe dinăuntru. Unele locuri au devenit chiar vii, dacă nu frumoase. Altele – de-a dreptul frumoase. În ciuda derizoriului preponderent, pe ici, pe colo, orașul cenușiu a mai înflorit. Asta s-a întîmplat și pentru că anumite clădiri – nu multe, nu destule – au fost renovate. Și pentru că-n altele s-au creat restaurante sau magazine care au adus culoare ele însele, dincolo de fațada clădirii. Dar și deoarece în oraș, în general, s-a înstăpînit un spirit mai viu, al oamenilor mobili, curioși și dornici de experimentări.

Mi-a plăcut întotdeauna Bucureștiul, chiar în perioadele sale de maxim cenușiu. Nici atunci nu era plictisitor, casele vechi de pe străduțe îți ofereau mereu cîte un amănunt fermecător cu care să-ți desfeți privirea: o cornișă, un balcon, un geamlîc. Pe stradă puteai interacționa cu vreun cîine vagabond, care se ținea chiar afectuos după tine timp de minute întregi. Cu cîte o doamnă care insista să-ți ghicească viitorul, contra a 10 lei, voiai, nu voiai... Ori cu vreun changer care te informa, discret, pe la colțuri, că are valută. Cu copiii care se urcau în troleibuze pentru a-ți cînta colindele vremii, cele care începeau, cel puțin într-o perioadă, cu „Mamelor din lumea-ntreagă”. Cu cei care-ți arătau, prin semne, de obicei în tren, că nu aud și nu pot vorbi și că te roagă – ultrainsistent – să le cumperi din obiecțelele pe care ți le puneau în brațe (agende, pixuri, jucării).

Asta prin anii 1980 (doar colindele au fost mai tîrziu). Prin anii 1990, strada înflorise. Cenușiul, dacă nu se disipase de-adevăratelea, la nivel estetic, o făcuse, însă, prin efervescența străzilor. Acolo se vindea și ți se oferea „totul”. De la săpunuri, cosmetice și tacîmuri de plastic de prin avioane la chiloți și maieuri chinezești. Astăzi poate părea derizoriu, dar pe atunci consideram că era Paradisul. Luni întregi, bunicul meu îmi cerea să-i cumpăr lenjerie de bumbac de la doamna cu taraba de printr-un gang de pe lîngă Piața Amzei. Taraba era o upgradare. Pînă să se ajungă la o fază mai stabilă, oamenii alergau pe lîngă tine pe stradă cu diverse, totul se desfășura în mișcare. Nu știai exact de unde vin produsele și ce sînt, în realitate. Pînă la un moment dat, nici că-ți păsa: existau. Nu-ți venea pur și simplu să crezi că apăruseră, că era o oarecare ofertă, că puteai alege, că puteai cumpăra.

Da, era foarte posibil să iei țeapă. Dar țeapa intra în farmecul viului stradal de început. Al precapitalismului sălbatic. Al infinitei și tumultuoasei tranziții. Al libertății, pînă la urmă. Experimentam, în orașul cenușiu, începînd cu ianuarie 1990, libertatea. Nimic nu poate agala asta. Sigur, libertatea cu limitele ei acceptate și acceptabile: și anume, cele care nu te lasă să faci rău altuia, altora. Care nu acceptă violența și agresivitatea. Și nici discriminările de vreun fel. Reglementată de drepturi și legi. Fără să fie adjudecată de unii sau de alții. Dar  păstrîndu-și culoarea și strălucirea. Pe care i le împărtășește și orașului, diminuîndu-i, considerabil, din cenușiu.