Igienă și pachețel

Tot la școală, pe vremuri, mîncarea și igiena erau problematice. Totul trebuia adus de acasă și-ntreaga responsabilitate era a bietului școlar: depindea de gradul lui de conștiinciozitate dacă își mînca, zilnic, sandviciul. Și cu atît mai mult dacă se spăla pe mîini înainte de masă. Căci să nu vă imaginați că ar fi existat bufete ale școlii, firme de catering care să le asigure copiilor înfometați toate cele ori măcar cornul și laptele... Și cu atît mai grav: săpun și hîrtie igienică la toalete. Ori măcar apă caldă.

Da, existau toalete. Cu – slavă Domnului – apă rece curentă. Dar, altfel, deloc apetisante. Chiar „ușor” creepy, aș zice. Numai că, pe vremea aceea, nu aveai termen de comparație. Habar nu aveai că se poate și altfel (ce-i drept, arătau mai acătării toaletele de la hoteluri, dar acelea erau o raritate și nu intrai în ele toată ziua, bună-ziua). Apă caldă nici acasă nu aveai tot timpul, iar hîrtie igienică nu se găsea, în anii 1980, era o trufanda. De diverse device-uri precum uscător de mîini sau robinete cu senzori evident că nu se auzise. Singurul personaj care mai apărea prin toalete era femeia de serviciu a școlii. Un personaj cu o tentă oarecum înspăimîntătoare, pentru că mai singurul ei text era să nu cumva să intri, fiindcă tocmai spălase pe jos. De altfel, asta se și putea simți, venea un miros înțepător de clor.

Ceea ce, dintr-o perspectivă, era de bine. Toaletele, da, erau dezinfectate, deci nu reprezentau un explicit focar de infecții. Atitudinea belicoasă a doamnei însărcinate cu curățenia putea fi și ea explicată: făcea o muncă grea și nu vedea de ce ar trebui să o facă de mai multe ori, dată fiind lipsa de respect a copiilor. Așa că își apăra și ea teritoriul cum putea. Mai ales că, pe vremea aceea, nu circulau deloc teoriile legate de confortul psihic al copiilor și de efectele pe termen lung ale traumelor și ale agresivității. Pe scurt, mersul la toaletă nu era o plăcere. Nu era ușor. Chiar dacă mama te îndoctrinase (în sens pozitiv, da) cu vîrf și îndesat în ceea ce privește necesitatea, stringența spălatului pe mîini înainte de masă, punerea în practică a acestui deziderat aducea (ce-i drept, de departe) cu drumul Scufiței Roșii prin pădure.

Nu puteai să ignori florile spectaculoase care te abăteau de la poteca reglementară, în ciuda lupului, inițial invizibil, care pîndea prin tufișuri. Ceilalți copii nu aveau neapărat săpun și „prosopel” (era chiar un prosopel ad litteram, adică un foarte mic prosop) în ghiozdan. Ori, dacă aveau, uitau, deliberat sau mai puțin, de el, luîndu-se cu pauza. Căci trebuia să-ți îndeplinești această obligație în pauza mare, care nu mai țin minte de cîte minute era, dar care, oricum, trecea foarte repede.

Deoarece, cu cît înaintai în vîrstă, cu atît ispitele se înmulțeau și se diversificau. Se intensifica ceea ce în serialele cu adolescenți de azi se numește „viață socială”, aveai tot mai multe interacțiuni și „obligații”. Erau colege, care în timp au devenit chiar prietene, care te așteptau pe la colțuri și cu care aveai lucruri „esențiale ” de dezbătut. Nu, nu erau încă legate de chestiuni romantice. Dar și prieteniile feminine își aveau deontologia lor, la care trebuia lucrat în mod constant. Așa că scotocitul prin ghiozdan pentru a găsi plicul cu foițe de săpun chinezesc și miniaturalul prosop cu Calimero adus din Iugoslavia devenea o povară. Mai ales că trebuia făcut incognito, fiindcă majoritatea colegelor mele cam renunțaseră la lucrul ăsta.

În condițiile astea, gestul devenea, în mod paradoxal, un fel de semn de înapoiere. O incapacitate de desprindere de lumea copilăriei mici și a unui „acasă” care, la școală, pentru a fi într-un stupid „rînd al lumii”, trebuia ținut sub obroc. Așa că, de cele mai multe ori, odată cu trecerea timpului, alegeam să nu mai fac gestul ăsta. Ceea ce a dus și la alte consecințe în privința mîncatului și a sănătății. Dar despre acestea într-un articol viitor.