Geaca: istorie recentă

Cuvîntul geacă este foarte folosit în prezent, ca termen aproape general pentru piesa vestimentară care, îmbrăcată peste alte haine, acoperă partea superioară a corpului, avînd mîneci lungi și deschidere în față. Desigur, definiția e doar orientativă: denumirile obiectelor vestimentare nu alcătuiesc o terminologie înzestrată cu precizie științifică, ci depind de mode, de istoria și circulația produselor, de schimbările materialelor și ale tiparelor, de concurența dintre cuvintele cu semnificații apropiate și mai ales de preferințele vorbitorilor, care le extind sau le restrîng pe nesimțite sensul. Acum o jumătate de secol, se putea citi în ziarul Informația Bucureștiului următorul anunț publicitar: „În ton cu preferințele dv., Magazinul «Adam» – Piața Palatului – vă oferă prin raionul său specializat vindiacuri, canadiene, bluzoane scurte (giacă)” (3.11.1973). Din seria de atunci (care ar putea fi completată și de jachetă și scurtă), s-au păstrat ceva mai bine, mai ales în vorbirea generațiilor mai vechi, canadiană și bluzon (preluate din franceză), dar a dispărut cu totul din uz vindiac (de origine germană: Windjacke).

Variantele ortografice geacă și giacă au fost în concurență o vreme, pentru că termenul era recent, de circulație predominant orală și neînregistrat în dicționare care să-i fixeze forma. La începutul anilor ’90 încă nu era sigură victoria formei geacă, preferată pînă la urmă datorită frecvenței mai mari în uz, dar și pentru că reflectă principiul morfologic al legăturii cu alte forme din paradigmă – în cazul de față, cu pluralul geci (ca în geantă – genți). De fapt, și pluralul oscilase o vreme, în texte din anii ’70 găsindu-se și forma giace: „giaca cu glugă este number one-ul giacelor” (Săptămîna, 3.10.1975); „veste, fuste, salopete, giace” (Săptămîna, 10.03.1978).

În anii ’70 cuvîntul apărea sporadic în rubrici de modă, unde i se recunoștea o oarecare vechime în uz: „giaca, hăinuța care de mulți ani a intrat în viața tuturor” (Săptămîna, 23.09.1977). Termenul nu a pătruns însă imediat în dicționare: semnalat de Florica Dimitrescu în Dicționarul de cuvinte recente, în 1982, a fost preluat în Suplimentul la DEX (1988), trecînd de aici în edițiile succesive ale Dicționarului explicativ. În Micul dicționar academic (2002-2003) a fost preferată forma giacă, iar în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM) cuvîntul a intrat – ca geacă – în ediția a doua, din 2005. Surprinzător, geacă fusese mult mai rapid adoptat de limbajul administrativ: apărea ca atare în 1974, în Buletinul oficial, într-o listă de produse standardizate și cu prețul fixat: „Geacă din blană de iepure de crescătorie” sau, în 1976, într-o listă de produse vestimentare („confecții”): „Scurte, bluze vînt (jachetă, windiak și geacă)”. Cum se vede, industria prelua termeni din uzul curent, fără multe scrupule lingvistice. De altfel, și forma blugi apăruse deja în Buletinul oficial, încă din 1971, într-o sumară descriere: „pantaloni lungi tip turist, din țesătura «Blugi»”.

O controversă încă nerezolvată privește originea cuvîntului. Unii dintre lingviști – Th. Hristea, Florica Dimitrescu, Hortensia Pârlog – au fost de părere că termenul provine din italiană, din giacca. În DEX s-a impus ipoteza preluării pe cale orală, din englezescul jacket. Forma italienească e cea mai apropiată de cea din română; faptul că nu s-ar fi preluat sensul principal din italiană (sacou sau veston, ca parte a costumului bărbătesc) nu este o mare problemă, date fiind extinderile sau restrîngerile semantice produse adesea în trecerea de la o limbă la alta. Sursa englezească presupune o deformare a cuvîntului, dar nu provenea dintr-una similară, cam în același timp, forma blugi? Ambele ipoteze etimologice par să se susțină și poate chiar să se completeze, dacă admitem existența unor surse multiple ale cuvîntului. Istoria denumirilor și a modificărilor suferite de acestea poate fi pusă în legătură cu pătrunderea produselor occidentale pe căi neoficiale, altele decît „comerțul socialist”, probabil prin intermediul marinarilor sau chiar al unor turiști italieni. Din păcate, colecțiile digitalizate ale vechilor publicații nu ne ajută prea mult într-o stabilirea istoriei cuvîntului, pentru că acesta avea prea puține atestări în presa epocii, supusă cenzurii și ferită cu grijă de intruziunea oralității spontane.