Măgăoaie

Între sensurile cuvîntului măgăoaie (cu varianta magaoaie) există unele discontinuități, pe care nu le înțelegem foarte bine din simpla consultare a dicționarelor. E totuși firesc ca un cuvînt popular și expresiv, cu o marcată conotație negativă, să nu aibă un sens foarte stabil, întrebuințarea lui alunecînd cu ușurință de la o situație la alta. Cuvîntul nu are o explicație etimologică certă, deși nu au lipsit încercările de a-l lega de diferite rădăcini lexicale. În forma lui se percepe însă o terminație interpretabilă ca sufix augmentativ și adesea peiorativ (-oaie, din căsoaie sau cămășoaie), ceea ce motivează trăsătura semantică „exagerat de mare”, datorită căreia termenul este echivalat în dicționare cu matahală și namilă (DEX).

Sensul de bază și cel mai vechi al lui măgăoaie pare însă a fi cel de „sperietoare”. Cu interpretarea figurată a acestei accepții cuvîntul a pătruns în limbajul politic și publicistic, în pamflete, încă din secolul al XIX-lea: „din astfel de fleacuri d. Esarcu crede că-și poate țese, pe timpul vacanței parlamentare, un costum cu mască de carnaval care să-l transforme în sperietoare, în măgăoaie, de care să fugă, la deschiderea Camerei, neastâmpărații deputați” (Timpul, 1891); „Să fie oare aceasta dictatura, acea măgăoaie înspăimântătoare de care se tem politicianii noștri?” (Epoca, 1930); „domnul Vintilă (un fel de magaoaie sau «bau-bau» al debitorilor)” (Bilete de papagal, 1930); „ori de câte ori o problemă economică s-a pus cu mai multă asiduitate, reclamând prin imperativul masselor o soluţiune imediată şi eficace, Cooperaţia a fost scoasă înainte. Un fel de măgăoaie, pentru a tempera neastâmpărul public” (Dreptatea, 1937).

Atestările folclorice sau din literatură ilustrează adesea oscilația între sperietoarea de păsări din cîmp și ceea ce poate fi o ființă fantastică sau imitația ei ludică. Un pasaj din Moromeții lui Marin Preda ilustrează (ca exemplu de bullying, s-ar zice azi!) deghizarea în măgăoaie ca păcăleală violentă între copii: „Într-o zi, era singur cu oile pe mirişte şi se pomenise cu o magaoaie peste el. Era o arătare înfricoşătoare, cu faţa boroşcoită cu smîrc şi cu dinţii rînjiţi (...) Avea fustă roşie, zdrenţuită, şi în mînă un os alb de cal”. De la nume pentru ființa stranie (nu neapărat foarte mare, dar înfricoșătoare), sensul cuvîntului s-a deplasat, treptat, spre denumirea de obiecte, mașinării și mai ales clădiri. Trăsătura „spaimă” s-a retras treptat și în prim-plan au rămas dimensiunile exagerate și urîțenia. Astăzi, măgăoaie denumește mai ales o clădire disproporționat de mare, privită cu antipatie: „o măgăoaie de beton cu gazonul arat și gard de sîrmă ghimpată împrejur” (revista 22, 2001), „a ridica lîngă Catedrala Sf. Iosif o măgăoaie” (Ziua, 2006), „construim magaoaie de oțel și sticlă reflectorizantă” (Evenimentul zilei, 2008), „piața din fața acestei cogeamite măgăoaie” (Dilema veche, 2016). Cuvîntul e folosit și în construcția depreciativă o măgăoaie de...: „o «măgăoaie» de casă părăsită” (Dilema veche, 2018), „au trîntit o măgăoaie de bloc” (Simona Goșu, Stela, 2023). Sensul „clădire foarte mare” nu a fost încă înregistrat ca atare în dicționare, dar este cel mai frecvent în uzul actual.

Există însă și un alt sens, atipic, al cuvîntului, mai greu de explicat, în special dacă îl raportăm la măgăoaia-clădire, la namilă sau matahală: „sirenă (de semnalizare)” (DEX). În Dicționarul limbii române (DLR), această accepție este particularizată printr-un indiciu suplimentar: „sirenă care anunță bombardamentele aeriene”. Răsfoind (virtual) presa de la mijlocul secolului trecut, legătura începe să se vadă: metafora pare să fi apărut în timpul celui de-al doilea război mondial, fără legătură cu dimensiunile obiectului, pornindu-se de la sensul inițial de sperietoare. În Universul din 24 mai 1944, articolul „Magaoaia“, semnat de ziaristul Dan Bălteanu, explica noul sens figurat: „Cum? Nu ştii ce-i «magaoaia»? Pe ce lume trăieşti? Stăpâna noastră cea mai mare, băiete! Când răcneşte odată, tremură toată suflarea (...). N-ai văzut-o cum stă cocoţată sus ca o cloşcă neagră?”. Peste cîteva luni, în articolul „Mi-a scris... Magaoaia!”, ziaristul își atribuia meritul de creator al metaforei („naș”): „Mult iubite nașule, Să mă iertaţi că până acum nu v-am mulţumit pentru numele de «magaoaie» ce mi-aţi dat de curând. Am stat mult pe gânduri, fiindcă drept să vă spun, ca să-mi schimb numele meu frumos de «sirenă» în acela de «magaoaie», nu mi-a fost tocmai pe plac” (Universul, 12 august 1944). Indiferent cum a fost creată – ca inovație jurnalistică cu autor cunoscut sau ca produs anonim al uzului colocvial –, metafora a avut un moment de succes, intrînd apoi în uitare. O regăsim într-o poezie postbelică a lui Arghezi, chiar cu titlul „Măgăoaia“, în care se evocă alarmele antiaeriene: „Ai auzit-o? rage zbierat, ca un malac. / E gaia, cucuvaia, / Strigoiul, măgăoaia”.

În fine, mai există un sens colocvial actual al cuvîntului măgăoaie, cuprins în unele dicționare de argou: „difuzor” sau, mai general, „aparat care transmite sunete”. Contextele sînt variate: „ascultînd la măgăoaie numai colinde americănești” (Monitorul, 2001), „dînd la maxim o măgăoaie așezată pe dulap” (Ziarul de Iași, 2007), „de la terase, nici o măgăoaie nu basculează manele în oraș” (Cotidianul, 2008). Apariția noului sens poate avea mai multe explicații, de exemplu prin evocarea dimensiunilor mari ale unei combine muzicale ori prin asociere glumeață cu termeni ca magnetofon sau megafon. Nu este exclusă ca sursă nici dezvoltarea vechiului sens – „sirenă de alarmă”.