A la turca, bre...

Sintagma a la turca nu a fost înregistrată de dicționarele noastre, dar are o oarecare vechime și stabilitate. A fost discutată de Mioara Avram într-un articol din 1973, „Prepoziții neologice în limba română contemporană“, ca exemplu de construcție cu prepoziția compusă a la (scrisă și à la), preluată din franceză și folosită cu sensul „în maniera...”. Mioara Avram propunea scrierea prepoziției fără accentul grav pe litera a, pentru a indica asimilarea ei, integrarea în limba română. Față de combinarea prepoziției compuse cu elemente franceze (à la grecque) sau românești (a la Cluj), construcția a la turca are un aspect hibrid, pentru că forma substantivului turca e tipic italienească, nu franceză, amintind chiar de titlul unei părți dintr-o sonată a lui Mozart (Rondo Alla turca). De fapt, sintagma românească nu este preluată nici din franceză, nici din italiană, ci chiar din turcă, unde o găsim în ipostaza de cuvînt compus sudat. Dicționarul Redhouse (1998) înregistrează forma alaturka, cu uz adjectival, adverbial sau substantival, ca termen polisemantic: „în stil turcesc”, „tipic turcesc”; „(persoană) care are comportament turcesc”, „în vechiul sistem turcesc de măsurare a timpului”.

În presa românească din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea, a la turca apare cu mai multe dintre aceste valori, dar cu prepoziția scrisă separat (a la sau ala) și chiar cu accent (à la), într-un fel care indică recunoașterea construcției din franceză. Unele exemple se referă la împărţirea turcească tradițională a zilei în ore, uneori comparată cu sistemul occidental: „Vineri seară pe la orele 3, a la turca” (Adevărul, 11.08.1905); „La 3 p.m. sau la 8 a la turca plecă de acasă” (Familia, 6.04.1903). Stilul turcesc se poate referi la aspecte culinare (cafeaua a la turca), de igienă („erau privăți vechi a la turca” (Evenimentul, 16.09.1917), la poziția corpului („stă pe sofa à la turca, cu picioarele încrucişate” (Tribuna, 10.04.1903) sau la îmbrăcăminte: „pantaloni «à la turca» pentru doamne” (Minerva, 31.01.1911). Sintagma era destul de frecventă și cu sensuri figurate, de obicei negative, evocînd obiceiuri orientale premergătoare modernizării; adesea este vorba de violență, de constrîngerea care nu se supune legilor: „atunci i-a cîrpit reprezentantului Padișahului două palme – a la turca – de a auzit cîinii în Stambul” (Adevărul, 6.09.1903); „Locul pe care-i construită casa este cumpărat cu banii d-lui Stătescu, deşi cam a la turca!, fiindcă proprietarul nu voia în ruptul capului să consimtă la vînzare” (Lupta, 1.09.1885). Formula apare și în texte de critică a politicii naționale: „toate se făceau la noi a la turca” (Voința națională, 14.12.1912); „în România se guvernează a la turca” (Adevărul, 4.08.1907).

Că expresia românească este preluată direct din turcă o demonstrează folosirea ei în opoziție cu a la franca sau a la franga – variante fonetice și grafice ale unei formule desemnînd stilul de viață occidental, manifestat în îmbrăcăminte, în muzică, în segmentarea în ore a timpului unei zile. În dicționarele turcești, forma alafranga este glosată „în stil european, după model european”. Recunoaștem în elementul franga (franca) sensul pe care îl avea și în româna mai veche frînc, cu sensul „european (mai ales vorbitor de limbi romanice)”. Atît alaturka, cît și alafranga – construite hibrid, cu prepoziții preluate din italiană sau din franceză – au în turcă o circulație culturală consistentă (legată de modernizarea societății) și au dezvoltat familii lexicale destul de bogate. Opoziția între cele două etichete era evocată în presa românească: „negustorii din Stambul, care, vrînd să-și petreacă mai iute marfa lor, le spune mușteriilor că marfa este à la franca ori à la turca, după cum le simte gusturile” (Voința națională, 16.06.1890); „au fost atacaţi pe la orele 11 a la turca (4 a la franga) de o ceată de vreo patruzeci vagabonzi” (Gazeta Transilvaniei, 4.02.1906). Într-o anecdotă povestită de umoristul D. Teleor, judecătorul turc întreba: „Cum vrei să fac judecata, ala franga ori ala turca?” (Gazeta Transilvaniei, 24.12.1910).

Treptat, aparițiile sintagmei a la turca s-au rărit în română; a supraviețuit mai ales dezvoltarea sa glumeață, în oralitate, cu adaosul interjecției de adresare bre. Această construcție e atestată în romanul lui Ionel Teodoreanu, La Medeleni: „Grigore, de ce nu stai turceşte? – Poftim. Aşa-i bine? A la turca, bre!” (vol. I, 1925) și în diverse versuri umoristice – „Mîndră şi frumoasă / România e / Însă totul merge? Ala turca bre!” (Dimineața, 11.07.1932). Expresia s-a păstrat – și prin cîntece de petrecere – pînă azi, devenind un simplu mod de a evoca diverse realități turcești cu o notă de complicitate ironică: „ritmuri «a la turca bre»” (wordpress.com), „via Istanbul (și cîteva ore petrecute a la turca, bre)” (tuktuk.ro) etc.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).