În pioneze...

Se pare că micul obiect pe care îl numim pioneză sau piuneză („cuișor cu capul rotund și plat și cu vîrful scurt”, DEX) a fost inventat spre sfîrșitul secolului al XVII-lea, în America; brevetele de invenție și comercializarea au apărut mai tîrziu, în mai multe puncte care își dispută prioritatea și importanța. Istoria obiectului este trecută în revistă de Wikipedia, care inventariază diferitele tipuri de pioneze și oferă denumirile sale în diverse limbi: drawing pin în engleza britanică, thumbtack în cea americană, punaise în franceză, puntina în italiană etc. Româna a împrumutat denumirea din franceză, ca și neogreaca, în care cuișorul e denumit pinéza. Denumirea franceză, atestată în secolul al XIX-lea, e interesantă pentru că, așa cum se arată în Trésor de la langue française informatisé, este de natură metaforică, bazîndu-se pe o analogie de formă între cuiul scurt cu cap lățit și o insectă de formă plată și cu miros caracteristic: punaise este în continuare, în franceză, și numele curent al ploșniței. Denumirea insectei era și ea motivată, punaise fiind forma feminină a adjectivului punais, provenind din putinasius, care în latina populară avea sensul „care miroase urît”.

Dicționarele noastre indică o primă atestare a cuvîntului în perioada interbelică, în Răscoala lui Liviu Rebreanu („o hartă a României bătută cu piuneze pe un perete”); atestările din presă sînt chiar mai vechi; de exemplu, în Monitorul Oficial din 1915 e consemnată aprovizionarea Ministerului de Război cu „10.000 coale hârtie pentru împachetat; 5.000 foi hârtie carbonată; 200 sticle de clor; (...) 20 cutii pioneze”. Adaptarea împrumutului din franceză a cunoscut oscilații din cauza vocalei anterioare u, inexistente în sistemul românesc: de la început mai frecventă a fost forma pioneză, alături de piuneză (ambele pronunțate în trei silabe, cu diftong: pio-ne-ză sau piu-ne-ză) și de mult mai rara variantă pineză. În timp, forma scrisă a influențat pronunțarea: diftongul scris iu sau io a fost citit ca hiat, răspîndindu-se treptat, în ciuda recomandărilor normative, pronunția cuvîntului în patru silabe. În lucrările de cultivare a limbii au fost recomandate constant forma piuneză și pronunțarea cu diftong, ca fiind mai apropiate de etimonul francez. În prima ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și de punctuație (DOOM, 1982) era admisă doar forma trisilabică piuneză; ediția a doua a dicționarului (din 2005) a admis ambele variante de scriere, cu preferință pentru piuneză; ediția a treia (2021) a pus pe primul loc tot forma piuneză, în trei silabe, etichetînd-o însă ca livrescă. Recentul Îndreptar ortografic, ortoepic, morfologic și de punctuație (2024) păstrează ambele forme, dar admite pentru pioneză – forma populară cea mai răspîndită, în permanentă consolidare – pronunția din uzul curent, cu hiat și deci cu patru silabe.

Cuvîntul (în forma pioneză) a produs și o expresie colocvială destul de frecventă, dar neînregistrată de dicționarele curente: (a fi)  în pioneze. Nu e foarte clar de la ce conotații ale cuvîntului a pornit extinderea metaforică. În pioneze se prindeau anunțuri, desene, fotografii, pe un perete sau pe un suport. Unele contexte asociau folosirea pionezelor cu neglijența, cu lipsa de mijloace sau de grijă: „peste geamurile sparte fuseseră prinse în pioneze nişte afişe” (Sportul popular, 1952); o lozincă putea fi „prinsă sumar în pioneze de-a dreptul pe perete” (Informația Bucureștiului, 1959); un film era „anunţat pe o bucată de hîrtie, un biet afiș, prins în pioneze” (Lupta de clasă, 1968). În a doua jumătate a secolului al XX-lea au început să apară în presă utilizări metaforice ale sintagmei în pioneze, reflectînd circulația acesteia în uzul colocvial. Formula se aplica unor aparate, instrumente, mașini: un automat cu bere sau sifon care nu umplea bine paharele era descris ca „ajuns în... pioneze” (Munca, 1965). Cele mai multe exemple se refereau la starea unor persoane: „cu sănătatea... în pioneze” (Zori noi, 1971); „cu moralul în... pioneze” (Flacăra Sibiului, 1966): „aștepți, cu inima în pioneze, să vezi ce-o să iasă!” (Tribuna, 1975). Foarte des, în pioneze erau nervii: „Fanny, am nervii în pioneze, îmi plesneşte capul...” (Teatrul, 1972); „Nervii fiecăruia dintre noi sînt în pioneze de la început. Este destul să se găsească un pretext și scandalul izbucnește pe loc” (Crișana, 1974).

Expresia nu s-a învechit; în prezent, exemplele sînt chiar mai numeroase și mai variate: „sănătatea mintală a angajaților este în pioneze” (radiocluj,ro, 2024); „cu nervii în pioneze la trecerea dintre ani” (retetesivedete.ro, 2024); „sîntem cu bugetul in pioneze (hotnews.ro, 2010); „sportul românesc este în pioneze” (ziare.com, 2020) etc. Subiectul stării „în pioneze” poate fi orice parte a corpului (inima, gîtul, brațul, genunchii, stomacul etc.), iar în unele cazuri metafora se reconcretizează: „aerul pe care îl respiri pare că s-a transformat în pioneze ce-ți rămîn în gît” (stopraceala.ro, 2018).

În stabilirea inițială a analogiei e posibil să fi contat mai mult fie senzația de țintuire (înțepătoare), fie caracterul nesigur, improvizat, al prinderii în pioneze. Mai probabil este ca ambele metafore să se fi suprapus. A fi în pioneze înseamnă a fi într-o stare proastă: într-una precară, într-una cu dureri înțepătoare sau pur și simplu într-o iritantă tensiune nervoasă.