Montaniarzi, munțomani, munțari

Nu era obligatoriu să existe în limbă un termen special care să denumească insul pasionat de drumețiile pe munte; acesta putea fi oricînd caracterizat prin perifraze, de exemplu ca „iubitor al mersului pe munte”. La un moment dat, golul a fost totuși umplut, sensul specializat fiind atribuit unui franțuzism cu forma grafică adaptată pronunției: montaniard. În franceză, cuvîntul (scris montagnard) nu are, cel puțin în dicționare, sensul „iubitor al muntelui”; în Trésor de la langue française informatisé, semnificația sa de bază este de „locuitor din zona montană”, iar celelalte accepții nu au legătură cu pasiunea drumețiilor. Dicționarele românești fie ignoră cu totul termenul, fie îi atribuie doar sensurile mai vechi, preluate din franceză. Cu sensul „muntean; om de la munte”, cuvîntul era folosit încă din secolul al XIX-lea, într-o traducere a lui Heliade Rădulescu din Hernani de Victor Hugo: „crescui între acei montaniarzi liberi”. În DEX, termenul nu apare deloc; Micul dicționar academic (MDA) înregistrează în dreptul cuvîntului (folosit ca substantiv) doar sensul „muntean” și o accepție istorică foarte specială („membru al partidului cu vederi radicale, care ocupa partea cea mai înaltă, numită La Montagne, din sala în care se țineau ședințele Convențiunii în timpul revoluției burgheze de la 1789 din Franța”). La aceleași sensuri se limitează definițiile din Noul dicționar universal (NDU, 2006, care preferă forma neadaptată montagnard) și din Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007). Montaniard e înregistrat în ultimele ediții ale Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM 2005, 2021), unde nu se indică însă decît forma, nu și sensul său.

Sensul actual principal – „pasionat de drumeții în zone montane” – e de fapt foarte răspîndit. Constatînd absența lui din dicționare, un blogger încerca, acum cîțiva ani, să ofere o definiție care să evoce nu doar pasiunea, ci și obișnuința și adecvarea la mersul pe munte: „Ce este, de fapt, un montaniard? (...) Sînt sigur că mulți dintre voi vor opta imediat pentru definiția cea mai la îndemînă: iubitor al muntelui. (...) Să șlefuim din nou definiția noastră: montaniardul este acela care iubește muntele, îi străbate potecile prin propriile sale forțe și îi respectă regulile” (sorin.sfirlogea.com, 2015). Sensul actual pare să se fi dezvoltat în română prin anii ’70 ai secolului trecut, cînd cuvîntul apărea foarte des în publicațiile specializate în turism, în special în revista România pitorească (în care exista și rubrica „Biblioteca montaniardului“): „în calitate de vechi montaniard, adresez tuturor iubitorilor drumeţiei îndemnul: respectaţi legile muntelui!” (1975); „cunoscut de multe generaţii de montaniarzi de cînd era cabanier la Babele” (1978) etc.

Alături de franțuzismul în care unii pot percepe o anumită notă de prețiozitate, vorbitorii au creat în ultimele decenii un sinonim colocvial, glumeț, destul de surprinzător: munțoman. Noua creație lexicală combină rădăcina lexicală munț- (din pluralul bazei) cu elementul de compunere -man. Pasiunea pentru munte este astfel tratată, autoironic, ca „manie”, prin analogie cu forme de tipul grafoman, morfinoman, vitezoman etc. Cuvîntul nu e cuprins în dicționarele generale, dar are destul de multe atestări în presă: „am fost în tinereţea jenant de apropiată munțoman” (Vatra, 2003); „cei care merg regulat pe munte își zic munțomani. Montaniard e un franțuzism elegant. Liviu, ghidul meu, e munțoman” (Evenimentul zilei, 2008); „inspirație pentru turiști, călători, scriitori, munțomani” (Observator cultural, 2021). Multe dintre atestările furnizate de baza de date Arcanum provin chiar din paginile Dilemei (vechi): „un munțoman simpatic“ (1999); „Vine în vizită amicul Liviu, munțoman îmblînzit acum de perspectiva licenței din septembrie” (2000); „Uneori, te mai poți bucura de imaginea vreunui «munțoman» din alte vremuri, cu rucsacul în spate și cu bățul în mînă, care îți dă «bună ziua», cum îi stă bine oricărui drumeț” (Adina Popescu, 2003); „Era o modă să fii munțar sau munțoman” (Adina Popescu, 2013); „Nu sînt chiar ceea ce se cheamă un pantofar, din cei care urcă pe munți doar de 1 Mai, încălțați în pantofi, purtînd blugi și ținînd o doză de bere în mînă, dar nici un munțoman, cu atît mai puțin vreun cățărător” (Marius Chivu, 2011).

Ultimele două exemple ne ajută să completăm cîmpul semantico-lexical al lui munțoman: cu un sinonim mai rar folosit (munțar) și cu o serie de cvasi-antonime glumețe care îi denumesc pe excursioniștii ignoranți, nepregătiți pentru mersul pe munte. Munțar („iubitor de munte”) e un derivat colocvial, similar ca mod de formare cu pisicar (cu sensul „iubitor de pisici”). În opoziție cu montaniard, munțoman și munțar, există mai multe derivate colocviale cu sufixul -ar, formate de la denumirea unor elemente de îmbrăcăminte sau de încălțăminte ori a unui bagaj nepotrivit: paltonar, pantofar, șoșonar, sacoșar, valizar.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).