La o șuetă...

Șuetă e un cuvînt familiar cu origine controversată. În forma sa recunoaștem ușor o adaptare ortografică a pronunției cuvîntului francez chouette, „bufniță”, dar sensul românesc – „conversație ușoară, spirituală și distractivă între prieteni” (DEX) – este foarte depărtat de cel al sursei. În căutarea altei explicații, Lange Kowal sugera, într-un articol din revista Studii și cercetări lingvistice (1967), că sursa cuvîntului românesc ar fi mai curînd o formă germană dialectală (Schwetti); în schimb, Grigore Brâncuș a susținut ipoteza originii franceze, fără a preciza totuși cum anume se petrecuse schimbarea semantică („Note etimologice”, în Limba română, nr. 2, 1971). În general, dicționarele noastre fie semnalează cu prudență (printr-un confer, în DEX) posibila origine franceză, fie abandonează cuvîntul în categoria largă a formelor cu etimologie necunoscută (Dicționarul limbii române – DLR, Micul dicționar academic – MDA, Noul dicționar universal – NDU). Doar Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI) indică fără echivoc pentru șuetă sursa chouette.

Cuvîntul francez chouette are mai multe sensuri figurate, unul dintre acestea actualizat în expresia faire la chouette („a face pe bufnița”), explicată în Trésor de la langue française informatisé ca „a juca singur contra mai multora, în special la trictrac sau la biliard”. Expresia se bazează probabil pe imaginea bufniței ca pasăre solitară, poate și ca pasăre de pradă. Denumirea metaforică pare să se fi păstrat în terminologia jocurilor de cărți, din moment ce un site specializat descrie sistemul écarté avec chouette (casinos777.net), în care un singur jucător este stabil, în vreme ce adversarii săi se schimbă după fiecare partidă pierdută.

Sensul „tehnic”, din jargonul jocurilor, este atestat în limba română încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, exact în legătură cu jocul de cărți numit écarté: în romanul lui Duiliu Zamfirescu În război, publicat în Convorbiri literare începînd din 1897, personajul Milescu povestește: „Am stat pentru partida de écarté. Am avut, domnule, nişte passe, de m-am speriat. Cum intram la rînd, zvîntam şuetele. Toate ciurucurile s-au umplut de bani. Îmi era milă de bancheri, şi vream să plec”. Și în presa din jurul anului 1900 apare șueta de écarté, adică jocul în care aceeași persoană ținea piept unei serii de adversari: „fostul ministru de război nu era în dreptul său d-a întinde bacaraoa, d-a-şi alege cartea de stos şi d-a deschide şuete de écarté, ba chiar şi de table” (Voința națională, 8.11.1894); „Zilele trecute priveam la o șuetă de écarté. Bancherul făcuse patru puncte, pe cînd cel care juca în contra lui nu făcuse încă nici un punct” (Adevărul, 29.12.1912).

În Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor” (1947), Iorgu Iordan oferă un indiciu prețios asupra originii cuvîntului: „«A face șueta de écarté» însemnează «a da un banc de écarté, a face pe bancherul la acest joc» (ceilalți pontează), iar șuetar este bancherul însuși” (p. 163). A face șueta era deci echivalent, în jargonul jocurilor, cu a face un banc (despre care am vorbit săptămîna trecută). Calchierea parțială în română a expresiei faire la chouette, cu termenul-cheie preluat ca atare, a produs așadar o formulă total netransparentă – a face șueta, care a putut fi reinterpretată liber de vorbitori. Din expresie s-a desprins șuetă, cuvînt la modă care și-a pierdut aproape orice specificitate, așa cum o arată un articol ironic din 1926: „Şuetă = cuvînt complicat. Sensul său este variat şi multiplu. Şuetă se poate tot atît de bine numi un crîmpei de conversaţie, un poker sau o cursă de motociclete. Unii susţin că ar fi ceva cam sinonim cu fabricaţia în serie; de pildă: «A intrat într-o şuetă de palme», ceea ce este sinonim cu «a intrat în fabrica de palme», căci ştiut este că fabrica de palme, ca şi uzinele Ford, lucrează în serie. În orice caz, este foarte distins să intercalaţi în conversaţiile dv. cuvîntul şuetă, cu orice sens doriţi: – Am făcut o şuetă de flirt cu ea... – Dăm o şuetă de bacara? – Birjar, o şuetă la şosea!... Prin exemplele de mai sus, noi am putea spune că am dat o şuetă de şuete” („Dicționar de salon”, în Gazeta de duminică, 3.10.1926).

Treptat, oscilînd între atîtea sensuri vagi și alunecoase, șueta pare să-și fi fixat asocierea cu conversația: „d. Horia Furtună dădea o șuetă de calambururi” (Universul literar, 4.03.1928); „dădea o mare șuetă de anecdote cam pipărate” (Veselia, 17.10.1935); „s-a închis Capșa, cafeneaua șuetelor” (Gazeta, 8.09.1936). Alături de formula banc de vorbă (pe care am discutat-o săptămîna trecută) circula și șueta de vorbă (titlul unei scenete publicate în Adevărul literar și artistic, 15.04.1928). În aceeași perioadă, noul sens influența și semnificația derivatului șuetar: „e un izvor de glume, un şuetar teribil!” (Rampa, 3.09.1931); „cel mai strălucit și mai original șuetar din cîți avem” (Vremea, 16.10.1932).

Cuvîntul șuetă este încă folosit în româna actuală („La șuetă cu Bahmu, Libertatea, 2009; „la o șuetă ca între femei”, Dilema veche, 2020; „Valul trei și carantina, subiecte de șuetă pentru bucureșteni”, digi24.ro etc.), poate și pentru că este adesea simțit ca o traducere, în registrul colocvial, a englezescului chat. Oricum, șuetă, cu evoluția sa semantică surprinzătoare, rapidă și independentă, demonstrează încă o dată rolul jocurilor de noroc în creativitatea limbajului colocvial de la începutul secolului al XX-lea.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).