Disciplină

În Dicționariul limbei române al lui Laurian și Massim (1871), cuvîntul disciplină – neologism latino-romanic, cu o primă atestare la 1788 – era înregistrat cu mai multe sensuri, dintre care unele nu erau cu adevărat în uz, dar aparțineau etimonului (disciplina, din latina clasică, cu evoluții semantice ulterioare în latina medievală): „învățătură, instrucțiune, instituțiune, educațiune”; „ordine, regulă de purtare comune unei societăți: disciplină scolastică, disciplina militarie”; „punițiune prescrisă prin regulele disciplinarie”; „instrument de punițiune, flagel, vergea”. Legătura dintre educație și pedeapsă, reflectată în evoluțiile semantice ale cuvîntului (în latină derivat din verbul discere, „a învăța” și înrudit cu discipulus, „învățăcel”), e motivată de tradiția metodelor punitive ale educării. O relație asemănătoare s-a stabilit între sensurile verbului pedevo (paidevo) din neogreacă, împrumutat în română în forma a pedepsi. Româna veche mai păstra sensul „a educa, a învăța” al verbului: în prefața Bibliei de la București, din 1688, se vorbește de „ai noştri oameni ai locului (...), pedepsiţi întru a noastră limbă”; cu timpul, a rămas însă în uz doar sensul punitiv al cuvîntului.

Termenul disciplină are conotații ambivalente, în utilizările sale putînd să prevaleze fie asumarea, fie impunerea din exterior – sau, din altă perspectivă, fie rezultatul convenabil social sau personal, fie neplăcerile constrîngerii. Neutru valoric și afectiv este doar sensul „ramură a unei științe” (DEX); în schimb, este interpretabil valoric sensul, complet diferit, pe care DEX îl prezintă ca „totalitatea regulilor de comportare și de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivități” (cu sensul secundar „ordine; spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă”). Utilizarea cuvîntului – cu anumite sensuri, în anumite contexte – poate să devină un indicator al schimbărilor de mentalitate și de relații sociale.

În baza de date Arcanum, disciplină are cea mai mare frecvență în presa românească în perioada 1960-1979, cînd sintagmele disciplina socialistă, disciplina muncii, disciplina de partid sînt vehiculate în permanență, în contexte exclusiv pozitive. Reinterpretarea ideologică a limbajului a fost printre primele griji ale propagandei, în perioada instaurării regimului comunist în România. Limbajul ideologizat nu se ferea de contradicții: discursul oficial proclama inițiative și schimbări revoluționare, dar esența profund represivă a regimului era dezvăluită involuntar de marea grijă pentru disciplină. În revista Studii și cercetări lingvistice din 1952 se publica un grupaj de intervenții într-o dezbatere asupra Dicționarului limbii române, marele dicționar academic, coordonat de Sextil Pușcariu, din care apăruseră cîteva volume înainte de război și la care se reîncepea lucrul. Criticile ideologice la adresa vechii versiuni a dicționarului erau de o mare violență; erau incriminate citatele din texte religioase, abordarea istorică a sensurilor, traducerile în franceză, definițiile „dușmănoase”, în care se depistau „concepția reacționară, șovină, fascistă”, cosmopolitismul, îndepărtarea de mase etc. Între exemplele oferite, se invoca tratamentul acordat cuvîntului disciplină într-un material manuscris al dicționarului. Autorul „demascării” pornea de la principii generale – „Cuvântul «disciplină» exprimă o idee scumpă poporului nostru muncitor. Disciplina conștientă, liber consimțită a vieții de partid și de stat joacă un mare rol în construcția noastră socialistă” – , pentru a constata cu indignare că citatele lexicografice transmiteau o viziune reacționară: „disciplina îl strîngea de gît”; „executa ca un automat un ordin care asigura disciplina”. Interpretarea disciplinei ca formă de constrîngere, de îngrădire a libertății, și devalorizarea supunerii oarbe față de ordine erau deja idei subversive, care nu ar fi trebuit nici măcar sugerate. În Dicționarul limbii române literare contemporane, volumul al doilea (1956), disciplina avea să fie definită ca: „totalitatea regulilor de purtare impuse tuturor membrilor unei colectivități” și (cel mai interesant) ca „supunere liber consimțită a membrilor unei colectivități la dispozițiile luate de conducere pentru bunul mers al acelei colectivități” (sublinierile îmi aparțin). În noul dicționar, citatele erau judicios alese: vorbeau despre „întărirea disciplinei în muncă” și „disciplina socialistă a muncii” și proveneau dintr-un volum de cuvîntări ale lui Gheorghiu-Dej și din revista Lupta de clasă.

În textele actuale, termenul disciplină este folosit cel mai adesea cu sensul „materie de studiu”; celelalte accepții apar mai ales în denumirea comisie de disciplină, în sintagme din domenii specializate (disciplină bugetară, disciplină fiscală), în discuții și știri despre educație („Disciplină prin palme peste față”, scoala9.ro) și mai ales în texte de așa-numită „dezvoltare personală”, unde cuvîntul are o interpretare pozitivă, ca echivalent al autodisciplinei. Pentru a elimina ipostazele indezirabile ale disciplinei este folosit uneori adjectivul pozitiv: „Disciplină pozitivă pentru sănătatea mintală și fizică și pentru o copilărie fericită” (unicef.org). Adverbul pozitiv dezambiguizează și verbul a disciplina (evitîndu-se astfel echivalarea sa cu a pedepsi): „Disciplinează-ți pozitiv copilul” (suntparinte.md). Verbul apare, prin traducerea unor mesaje publicitare, și în contexte destul de neașteptate: „Disciplinează-ți părul pe timp de iarnă!” (profesionalbrands.ro).