Csf?

Între abrevierile folosite în comunicarea informală din mediul online, csf, ncsf ocupă o poziție specială, în primul rînd pentru că este creată în interiorul limbii române, nu preluată ca atare din engleză, ca atîtea altele (lol, thx, brb, omg etc.). Abrevierea în cauză – formată din inițiale ale cuvintelor din secvența ce să faci? n-ai ce să faci... – ilustrează o aparentă contradicție, specifică de fapt funcționării limbii: pare să se supună unui „principiu al economiei”, dar acesta  este contrabalansat de o tendință spre expresivitate, de preferința pentru expresii lungi și complicate care nu au nimic de-a face cu eficiența comunicativă, ci cu plăcerea jocului lingvistic. Deși specifică scrisului, abrevierea poate pătrunde și în comunicarea orală; într-un articol din revista Vatra (nr. 11-12 din 2016), Isaac Ionescu atrăgea atenția asupra răspîndirii unor citiri ale literelor din abreviere: cesefe, n-ai cesefe; cîsîfî, n-ai cîsîfî.

Formula dialogală (la persoana a doua, cu sens generic) și forma ei abreviată funcționează ca o simplă interjecție, ca un semnal discursiv exprimînd de fapt o atitudine: de resemnare – fie reală, fie jucată, ironică, parodiată. În oralitatea colocvială, această valoare poate fi oricum exprimată și prin simpla întrebare retorică ce să-i faci?, al cărei răspuns negativ e deja implicit. Variantele formulei complete și ale abrevierii și mai ales valorile sale pragmatice au fost analizate cu precizie de Bianca Alecu, în recenta sa teză de doctorat asupra comunicării online.

Abrevierea a atras atenția asupra unei construcții complexe pe care dicționarele nu au inclus-o ca atare, pentru că nici nu era suficient de fixată în forma ei interogativă și dialogată. A fost totuși înregistrată, în descrierea numeroaselor construcții cu verbul a face, forma negativă de infinitiv a expresiei: a nu avea ce să facă (sau ce face), cu sensul „a nu avea posibilitatea de a se împotrivi; a nu avea încotro” (DEX). Forma dialogată care stă la baza abrevierii e destul de bine reprezentată în texte din ultimul secol și chiar mai vechi: fie în contexte de dialog real, fie într-un dialog fictiv, cu sine însuși, asumat de vorbitor. Cele mai vechi atestări se găsesc în presa din Transilvania: de exemplu, în Telegraful român din 1897, un articol polemic se încheie cu formula: „Ce să-i faci? N-ai ce-i face!”. Formula este uneori descrisă ca o particularitate regională: „Dar «Ce să-i faci? N-ai ce-i face!» – așa se salută și își răspund românii din unele ținuturi ale Transilvaniei, cînd careva este în năcaz mare” (Tribuna Sibiului, 1898); „«Ei, ce să-i faci ? N-ai ce-i face», – zic fraţii de pe la Haţeg” (Tribuna poporului, 1901). Cum se vede, între dialogul de azi și cel din exemplele mai vechi există două mici diferențe: construcția mai veche cuprindea și forma neaccentuată a pronumelui de persoana a III-a (-i), care nu se referea la o persoană anume, ci la context, la situație, iar întrebarea și răspunsul nu erau construite perfect simetric, ci cu două forme echivalente – conjunctivul și infinitivul.

Un context specific de folosire a formulei dialogate (asupra căruia mi-a atras atenția colegul Cristian Moroianu) este cel al unor practici de înmormîntare. Acestea sînt evocate, de exemplu, într-un volum de versuri satirice publicat la 1900 de istoricul Ioan Pușcariu, Dintre Imitațiunile lui Ioan de la Buceci (= Bucegi). O poezie din volum, purtînd chiar titlul „Ce să-i faci? N-ai ce-i face“, descrie obiceiul (căruia îi atribuie, fără dovezi, o mare vechime): „Dintr-un colț de țară unde izvorăște / Dintre stînci înalte Jiul magnific / Izolat de lume un popor trăiește / Care-n obiceiuri ține ce-i antic. // Cînd e-îngropăciune, prin muieri anume / Pune ca să cînte pe cel ce-a murit. / Vaietele triste știre dau la lume / Ca să se adune cei ce l-au iubit. // Care cum sosește stă puțin și tace, / Apoi cătră mortul zice: ce să-i faci? Iară adunarea strigă: n-ai ce-i face! / Datina, se zice,-i tocmai de la daci”. Contextele funebre se pot extinde metaforic, ca într-un articol care vorbește despre anul 1918: „S-a prăvălit şi el din brâul zodiilor: ce să-i faci! N-ai ce-i face!” (Unirea, Blaj, 1919).

Ulterior, expresia a fost folosită ca exemplu de înțelepciune populară – „«Ce să-i faci... n-ai ce-i face!»... repetă dînsul cuvintele bătrînului care îi păreau de o adîncă filosofie a vieţii” (Literatura și arta română, 1904) – sau de condamnabilă resemnare, în contrast cu „spiritul revoluționar”: „Atitudinea, militantă în favoarea noului, a scriitorului nu este prezentă în schiţele pe care le-am citat (...) Ai impresia că autorii ridică consolator din umeri. «Aşa-i viaţa! Ce să-i faci, n-ai ce-i face...»“ (Scînteia tineretului, 1954).

Oricum, vechea formulă de consolare a intrat, prin abrevierea contemporană, într-un proces de neașteptată revigorare și convertire umoristică.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).