Stîlciri

Verbul a stîlci și substantivul (nume de acțiune) stîlcire au dobîndit în timp o interesantă specializare, selectînd două tipuri de contexte de folosire: pentru a descrie fie rezultatul grav al unei bătăi, fie abaterea de la norma lingvistică. Pentru a actualiza prima ipostază, astăzi se folosește de obicei precizarea în bătaie: „stîlcirea in bătaie a unor oameni lipsiți de orice apărare” (contributors.ro). Cea de-a doua ipostază este clar dominantă în textele actuale: cuvîntul stîlcire (înzestrat cu o expresivitate mai mare decît a echivalentului său modern deformare) apare aproape exclusiv în contexte lingvistice: stîlcirea cuvintelor, stîlcirea numelor, stîlcirea limbii.

Verbul a stîlci, vechi împrumut din slavonă, este atestat în cele mai vechi texte românești, uneori cu sensuri ușor diferite; în Psaltirea Hurmuzachi, manuscris de la începutul secolului al XVI-lea, apare în versetul „să nu se stîlcească talpele meale” (Psalmul 16, 5) – în traducere modernă: „să nu șovăie pașii mei”. De pe la jumătatea secolului al XIX-lea, stîlcirea apare destul de des în notițe jurnalistice, în relatări de incidente diverse sau în pamflete politice: „stâlcirea supusului austrienesc” (Foaie sătească, 1941), „stâlcirea a unor curieri” (Telegraful român, 1970), „stâlcirea și omorârea cetățenilor” (Timpul, 1890) etc. La început sînt rare contextele abstracte, în care stîlcit să fie, de exemplu, sufletul sau gustul public. În perioada interbelică se consolidează însă utilizarea cuvîntului pentru deformările de limbaj, deci intrarea sa într-o bogată serie de sinonime metaforice și hiperbolice: schilodire, schimonosire, pocire, masacrare, siluire, batjocorire etc.

Stîlcire poate fi așadar folosit ca un cuvînt-cheie pentru a identifica intervențiile pe tema limbii, aparținînd de obicei unor nespecialiști (mai ales ziariști). Am mai scris (în Dilema veche, nr. 993, 2023) despre indignările, repetate periodic, pe tema degradării limbii: asemănătoare în ton și argumente, folosind o retorică incendiară și metafore clișeizate, dar oferind ca justificare a tonului apocaliptic exemple care azi ne par ciudate, pentru că termenii incriminați fie au ieșit cu totul din uz, fie au devenit perfect acceptabili. În baza de date Arcanum găsim zeci de articole care conțin stîlcirea, în text și chiar în titluri (cu variațiile ortografice existente în epocă): Stîlcirea limbii (Dimineața, 1923), Stâlcirea limbei românești (Națiunea, 1930), Stâlcirea limbei române în oglinda reclamelor din vitrine (Lupta, 1935). În perioada interbelică, numeroase texte jurnalistice criticau firme și anunțuri din orașe din Transilvania, produse de locuitori de alte etnii, mai ales de maghiari, cărora li se reproșa necunoașterea limbii române (firească, la doar cîțiva ani după Unire) și li se atribuiau chiar intenții dușmănoase (deși cele mai multe erau simple greșeli de acord în gen, perfect explicabile pentru non-nativi). Erau criticate unele anunțuri oficiale (avizul „Ștergeți picioarele!“, pus în instituții publice, Universul, 1913), traducerile de cărți, de titluri și inserții din filme, reprezentațiile teatrale. Cele mai multe reproșuri primeau împrumuturile lexicale (fantezie, deja) și greșelile de ortografie, dar și particularitățile regionale; de exemplu, unui text dramatic i se reproșa  „amestecul de mahalagisme bucureştene («Moaşă-ta pe gheață!») şi ardelenisme («Servus!»)” (Națiunea, 1930).

Marele cusur argumentativ al discursurilor pe tema degradării limbii este că acestea presupun că într-o fază precedentă uzul lingvistic ar fi fost, dacă nu perfect, cel puțin superior celui actual. Or, lamentațiile repetate în timp arată că e vorba de o percepție subiectivă a schimbării, de senzația încercată pe rînd de fiecare generație (și adesea contrară stării de fapt) că lucrurile merg din rău în mai rău. Găsim, cu aproape un secol în urmă, ideea că tinerii strică limba: „Putem oare răbda la infinit stâlcirea, vulgarizarea şi înjosirea limbei noastre strămoşeşti de către câțiva imberbi repetenţi şi agramaţi...?” (Al. Bilciurescu, în Rampa, 1938) și generalizările tipice: „Limba noastră, înăbuşită de cuvinte străine, se strică. Scrisul românesc e într-o stare de plâns” (Timoleon Pisani, în Universul, 11.10.1935). E interesant că exemplele discutate în articolul lui Pisani din Universul sînt gafe ale candidaților la examenul de definitivat în învățămînt, comunicate acestuia de un inspector școlar. Mulți candidați, ni se spune, au fost incapabili să scrie corect o cerere: „Peste patruzeci la sută dintre petiţionari cereau să li se dea spre «suplininţă» sau «sublinire» catedre. Tot atâţia au scris Seminarul petagogic (cu t). Cereri pline de greşeli de limbă, beţie de cuvinte, frazeologie bolnavă, cuvinte bombastice. Iată un exemplu: «Nu am îndrăzneala de înfăţişare a gândului ca să daţi o atenţie profundă şi deosebită cererei mele, dovedite pe actele anexate originale de altfel pentru studiile mele, ca să pot opţine și eu o sublinire»“. Probabil că procentele din articol („peste patruzeci la sută”) sînt aproximări cu funcție retorică, dar „tristele constatări făcute în ogorul şcoalei, privind stâlcirea limbei româneşti“ au o surprinzătoare asemănare cu știrile din vremea noastră în care se prezintă în fiecare an rezultate slabe ale profesorilor la examenele de titularizare.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).