„Mai salcîm”

O expresie colocvial-argotică neobișnuită supraviețuiește de mai mult de un secol, modificîndu-și în timp sensul ambiguu, doar parțial înregistrat de unele dicționare. E vorba de sintagma mai salcîm, care, în atestările actuale, pare să aibă un sens ironic, de negație atenuată strategic („mai rar”, „mai greu”, „mai puțin”): „Dacă nu ai unul de-al lor între autori, mai salcîm cu publicarea” (hotnews.ro); „Ei – echipă bună, noi în deplasare – mai salcîm” (fanatik.ro) etc. Construcția este surprinzătoare pentru că se bazează pe o folosire adverbială a substantivului salcîm, a cărui semnificație abstractă și evaluativă este greu de legat de sensul său propriu.

Cuvîntul salcîm este un împrumut din limba turcă, atestat în scris destul de tîrziu, în secolul al XIX-lea, cînd se pare că au și început plantările masive ale arborelui cu denumirea științifică Robinia pseudoacacia în sudul României. Sensul de bază al cuvîntului turcesc salkim, „ciorchine”, este ușor de asociat cu denumirea unor plante, pornind de la modul de dispunere a florilor acestora. Atestările numelui de arbore sînt numeroase, în texte de botanică, în manuale de grădinărit și în literatură. Spre sfîrșitul secolului găsim deja în presă și utilizarea adjectivală a cuvîntului: „îşi cicăleşte ibovnicul, băiat foarte salcîm şi om de ispravă” (Adevărul, 27.05.1897); „Irinel, fată salcîm și cu atît mai salcîm cu cît pare prietenă adevărată...” (Adevărul, 16.09.1897). În anii următori, uzul colocvial al lui salcîm pare să se fixeze în structura comparativă cu valoare adverbială, mai ales pentru a caracteriza un mod de expresie: „dăscălindu-i să vorbească mai salcîm” (Universul, 1927); „Sunt şef de serviciu la un minister şi în această calitate mi s-a dat să-nvăţ pe dinafară circulara d-lui ministru de interne, ca pe viitor să fim mai serviabili şi să vorbim mai salcîm” (Universul, 1929); „obligă-mă să-l fac pe d. Argetoianu să vorbească mai salcîm” (Lupta, 1931); „oricîtă vizibilă osteneală îşi dă ca să scrie cît mai salcîm!” (Lupta, 1936). Această utilizare a fost semnalată încă din 1900 de Lazăr Șăineanu, în Influența orientală asupra limbei și culturei române, unde adverbul salcîm este glosat „dulceag” și exemplificat prin expresia „a vorbi mai salcîm (sens cunoscut p-alocurea în Muntenia)”. Precizarea este reluată de Șăineanu în Dicționarul universal, în care se sugerează și o explicație pentru schimbarea semantică: „dulceag (ca florile salcîmului)”. Expresia și explicația ei au fost preluate în Dicționarul limbii române și în Micul dicționar academic – „a vorbi (mai) salcîm – a vorbi mieros, cu amabilitate exagerată și falsă” (MDA, 2003) –, precum și în Influența turcă asupra limbii române, II (2010), de Emil Suciu.

Folosirea evaluativă a cuvîntului salcîm nu s-a limitat, totuși, la contextele de descriere a vorbirii. Găsim în aceeași perioadă și expresia a fi salcîm, cu sensul „a fi calm, a fi blînd”: „Siţa mi-a făcut pă drum riproş că ar trebui să fiu ceva mai salcîm” (Veselia, 1926); „Şefule, lasă-te mai moale şi fii mai salcîm cu mine” (Gazeta sporturilor, 1940); „vream să mă repez la ei, da’ Nae mi-a şoptit pă şest (...) – Nea Niţă, fii mai salcâm că cu ăştia nu merge” (Gazeta sporturilor, 1939). Formula se poate construi și cu verbele a se purta („nu scrie nicăeri ca el să fie obligat să se poarte mai salcîm cu mine”, România liberă, 1948) și a (o) lăsa (ca într-o cronică sportivă a lui Fănuș Neagu, în România literară, 1970: „Îţi propun, deci, s-o laşi mai salcîm cu dragostea faţă de persoana mea”). Într-un fragment de roman (Marin Gelea) publicat de N. Petrașcu în 1904, în revista Literatură și artă română, expresia apărea într-o formă eliptică, era clar atribuită limbajului informal și avea rolul de a-l tempera pe interlocutor: „Simici, văzând-o «făcând mutre», ridică sprinceana şi mai sus, îi venise până în vârful limbei un: «mai salcâm, te rog, Madamo, cu fasoanele», fraza cu care o întâmpina adeseori când erau singuri şi când i se părea lui că-şi «ia nasul la purtare»; dar acum era lume şi se retrase cu vorba pe buze”.

În Argotul lui Al. V. Dobrescu, salcîm este glosat „nimic, fleac”. E veriga lipsă pentru sensul actual al sintagmei mai salcîm: caracterizarea pozitivă („dulce, blînd”) a devenit probabil formulă de atenuare ironică („mai blînd, mai încet”) și apoi expresie a anulării: „deloc”, „mai rar”, „mai greu”, „las-o mai moale cu...”: „Producție agricolă și industrială, servicii diverse? Mai salcîm! (press4news.ro); „ploaie mai salcîm, numai cîțiva stropi” (motociclism.ro); „e frumos să ceri, dar de oferit mai salcîm” (zoso.ro); „mai salcîm cu catalogările” (petreanu.ro).

Evoluția semantică schițată e doar o ipoteză; cercetări viitoare ar putea dovedi că noile valori au apărut prin calc sau ca simple deraieri lexicale. Oricum, dacă asocierea de cuvinte nu ar părea atît de absurdă, probabil că și-ar pierde expresivitatea.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).