Termenul zoologic erbivor are o variantă pe care normele actuale nu o acceptă: ierbivor. Pentru unii vorbitori, varianta cu i semivocalic inițial poate părea o simplă greșeală de pronunție, similară formelor inculte (întîlnite mai ales în oralitate, mai rar în scris) iepocă sau ierou. Formele acestea, care nu corespund normei literare, au o explicație istorică: schimbările fonetice din trecerea de la latină la română și adaptarea în timp a diferitelor tipuri de împrumuturi lexicale au făcut ca în româna mai veche să găsim la inițială de cuvînt nu vocala e-, ci diftongul ie-. Cuvintele moștenite scrise prin tradiție cu e inițial – ca pronumele eu, el sau unele forme ale verbului a fi (e, eram) – se pronunță de fapt cu diftong: ieu, iel, ie, ieram. E inițial a fost introdus masiv în structura fonologică a limbii române prin împrumuturile moderne. În orice dicționar al limbii române, la litera E nu sînt foarte multe pagini, iar între cuvintele înregistrate abundă termenii generali de cultură sau cei de strictă specialitate, împrumutați mai ales din franceză și latină: de la ebenist, ebonită și ebuliometru pînă la exemplu, expunere sau ezoterism. Or, după modelul cuvintelor vechi și populare, unii vorbitori au pronunțat și neologismele cu ie- inițial, în loc să păstreze forma cultivată cu e-.
Cazul variantei ierbivor este totuși diferit. Se poate recunoaște în această formă o metodă de adaptare a termenilor de cultură care a caracterizat modernizarea limbii române în secolul al XIX-lea și care consta în modelarea neologismelor preluate din latină sau din limbile romanice prin apropierea de cuvintele vechi, moștenite. Procedeul a fost teoretizat de Paul Iorgovici, în Observații de limba rumânească (1799), ca mijloc de îmbogățire a limbii române pornind de la „rădăcinile” moștenite, a fost popularizat de Ion Heliade Rădulescu și a devenit un model de „împămîntenire” a neologismelor. Întîlnim nenumărate efecte ale sale în vocabularul nostru curent: verbul a expune, împrumutat tîrziu, pe cale cultă, din latinescul exponere, a fost modelat după verbul moștenit a pune. Cuvîntul francez façade a devenit în română nu fasadă, ci fațadă, pentru că a fost apropiat – pe drept cuvînt – de față. Din acest punct de vedere, și varianta ierbivor poate fi considerată o adaptare a termenului francez herbivore, prin apropierea – justificată – de cuvîntul iarbă, moștenit din latinescul herba. De altfel, prima atestare a cuvîntului, ca traducere a lui herbivore, este chiar în forma ierbivor: în primul volum din Vocabular franţezo-românesc de Petrache Poenaru, Florian Aaron și G. Hill (Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1840).
Un cuvînt înrudit cu erbivor a avut o soartă ușor diferită: i s-a păstrat scrierea și pronunțarea cu i inițial, probabil pentru că a fost ușor analizabil, putînd părea format direct în română. E vorba de ierbar: chiar dacă este explicat în unele dicționare ca format din iarbă și sufixul -ar, cuvîntul este un împrumut adaptat, prin apropiere de iarbă, din germană (Herbarium), probabil și din franceză (herbier).
O asemenea istorie a făcut ca forma ierbivor, în care vorbitorii nu simt neapărat o pronunție incultă, ci o posibilitate legitimă de adaptare, să fie destul de răspîndită. O întîlnim la scriitori mai vechi și mai noi, de exemplu la Arghezi („toată animalitatea ar fi trebuit pusă la regim pacific și ierbivor”, Ochii Maicii Domnului, 1934) sau la Nichita Stănescu („Un ierbivor interior ierbii”, Respirări, 1982); în Jurnalul lui Mircea Zaciu, un coleg universitar este evocat constant prin porecla Ierbivorul. În perioada interbelică, termenul apărea chiar în Programele analitice pentru învățămîntul secundar și cel primar, publicate în Monitorul Oficial din 21 august 1934 („Noţiunea de ierbivor rumegător şi ierbivor nerumegător”) și din 3 octombrie 1938.
Cele de mai sus nu sînt în nici un caz un apel la schimbarea normei: forma erbivor, singura recomandată de Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM3, 2021), este și cea mai răspîndită. Am vrut doar să atrag atenția asupra faptului că forma ierbivor nu e o greșeală gravă, o „stîlcire” a limbii, ci doar o variantă posibilă, în principiu îndreptățită, dar care a fost abandonată în favoarea unei alte forme, mai apropiate de modelul terminologiei internaționale.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
