Băuturi și beții uitate

Am căutat, în săptămânile trecute, explicații pentru sintagmele conținînd nume proprii din „Cronica“ lui Caragiale, publicată în 1889: majoritatea ieșite din uz, dar pe care o „răsfoire” (electronică) în presa vremii le poate lămuri. Au mai rămas cîteva expresii pe care încerc să le explic pe scurt, fără a reuși încă să epuizez lista.

Cîteva dintre formulele onomastice din articol sînt legate între ele prin apartenența la sfera băuturii. Apar alături, în listă, vinul lui Brătianu și țuica lui Marghiloman: asociere desigur amuzantă, în epocă, pentru că înfrățea în domeniul consumului alcoolic oameni politici reprezentativi pentru taberele opuse (liberali versus conservatori). Sintagmele respective nu deveniseră emblematice, nu intraseră în circuitul expresiilor populare sau măcar al clișeelor jurnalistice, dar erau aluzii evidente la realități cunoscute, prezente chiar în anunțurile publicitare din paginile ziarelor. Liberalul I.C. Brătianu era proprietar de vie și producător al vinului Măgura. Situația e descrisă cu admirație în ziarul de partid Românul: „Via d-lui I.C. Brătianu nu este nici cea mai mare, nici în condițiunile cele mai escelenți decât toate viile din țară. Cu toate astea d-sa, printr-o cultură rațională și mai ales printr-un tratament practicat cum reclamă știința, a ajuns să creeze o frumoasă reputațiune vinului alb de la Măgura. Și să nu se creadă că laud vinul d-lui Brătianu pentru că e ministru (…). Vinul d-lui Brătianu este cunoscut și la Paris” (30 noiembrie 1881). Conservatorul Ion Marghiloman era producător de țuică; o declara într-o dezbatere parlamentară pe tema taxelor pentru băuturi alcoolice: „Sunt producător mare de țuică, și când se va dovedi că am cumpărat o vadră de prune de la săteni, puteți să-mi puneți orice impozit. Eu lucrez cu prunele mele” (Voința națională, 27 martie 1886). Anunțurile publicitare de la sfîrșitul secolului numeau produsul respectiv Țuica Marghiloman și chiar Țuica de Marghiloman (prin analogie cu alte denumiri, de tipul țuică de Pitești, de Slănic etc.): „S-a deschis rachieria La Depou, în șoseaua Ștefan cel Mare No. 92 (la 2 pași de direcția noului tramvai din str. Teilor), asortându-se cu un mare transport de rom veritabil, cognac fin, bitter, renumita țuică Marghiloman (cel mai bun remediu de a căpăta poftă de mâncare)” (Universul, 1898); „Țuică de Marghiloman, lit. 1 leu” (Universul, 1899).

Tot în sfera alcoolică poate fi plasată sintagma melisa arhimandritului Ghelasie. Expresia nu se referă, desigur, la primul sens al cuvîntului melisă („plantă erbacee...; roiniță”, DEX) și nici la ipostaza de simplă băutură alcoolică, ci la aceea de medicament alcoolizat, numit și apă de melisă („băutură aromatică, cu utilizări medicinale”, MDA). Sintagma este un calc după franceză, din eau de mélisse (descrisă de Wikipedia ca L'Eau de mélisse des Carmes Boyer), la origine un preparat mînăstiresc. În ziarele românești apărea reclama la produsul de import – „Apa de melisa de Carmel contra apoplesiei, paralisiei, amețelei pe mare, colerei, vaporilor, nemistuirii, colicelor etc.” (Românul, 1873) –, dar și la echivalentul local: „APA DE MELISA (esență) – calitate superioară, fabricată la mănăstirea Ghighiu în Prahova de Archi-Ghelasie, fost stariț la Poiana Mărului” (Românul, 1875). La un moment dat, găsim și vestea tristă: „Gazeta Prahovei anunță încetarea din viață a călugărului Ghelasie, cunoscutul fabricant de melisă de la mănăstirea Ghighiu” (Voința națională, 1887). Oricum, produsul nu aparține doar trecutului: în Internet apar și acum reclame la Apă Organică de Melissa, Apă de Melisa Bio etc., denumiri traduse în grabă, în care al doilea termen nu mai este pus în legătură cu numele de plantă, ci pare o denumire de localitate exotică.

O sintagmă obscură, ilustrînd, mai mult decît toate celelalte, efemeritatea inovațiilor jurnalistice, este darul lui Brătescu. Expresia aluzivă, eufemistică și ironică, era vehiculată de presa liberală: „Sunt însă preoți, și sunt mulți, cari nu vroiesc să-și pângărească odăjdiile, nici să-și schimbe sfântul dar cu darul lui Brătescu” (Voința națională, 1890); „sub-prefectul Penescu are și darul... lui Brătescu (…). Numitul sub-prefect n-a ieșit din cârciuma ce se află în curtea subprefecturei în timp de 12 ore” (Voința națională, 1890). Formula este o particularizare a expresiei ironice darul băuturii; asocierea se bazează pe scandalurile evocate în campania contra unui adversar politic, ajutorul de primar Ion (Iancu) Brătescu; este reprodusă o interpelare în Senat, în care se afirmă că acesta era „într-o stare de beţie imposibil de descris”, iar șeful său politic „recunoaşte de adevărate toate învinuirile ce se aduc în sarcina d-lui Brătescu; recunoaște că are darul beţiei” (Voința națională, 1 iunie 1890). Ceva mai tîrziu, același ziar relatează, în fraze interminabile și pe un ton patetic-acuzator, o scenă desprinsă parcă din schițele lui Caragiale: „Beţivul Brătescu nu se lasă de scandaluri, nici în ruptul capului. (...) În noaptea de sâmbătă spre duminică, după o inspecţie făcută à la Brătescu, pe la barieri, ajutorul de primar Brătescu, cel care iscălește ordonanţe relative la must şi mustuleţ în numele primarului Capitalei şi acela al cărui viciu de beţie a fost recunoscut, în mod oficial, în Senat, de însuşi primul ministru, care a avut grijă să justifice acest viciu prin faptul că acest ajutor de primar, ruşinea Capitalei, desfăşoară o prea mare activitate, se oprește pe la ora 5 de dimineaţă la grădina Cosma, din strada Regală. Aci găsește mai multe cunoştinţe. Roşu la faţă, cu pălăria pe ochi, abia ţinându-se pe picioare, Iancu Brătescu se aşează la masa lor. Brătescu, deşi beat în cel mai mare grad, continuă a mai bea” (Voința națională, 24 iulie 1890).

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).