A fi doxă...

Doxă e un grecism atestat din secolul al XIX-lea și care a supraviețuit în registrul colocvial al limbii române, cu unele schimbări semantice și de construcție. Sensurile din română ale cuvîntului – „minte, pricepere, deșteptăciune” (DEX) – se leagă cel mai probabil de semnificațiile din greaca modernă, nu de cele din greaca veche. În greacă, de la sensul vechi „opinie” (păstrat pentru doxa ca termen tehnic în retorică, în opoziție cu episteme) s-a ajuns, probabil prin intermediul ideii de „reputație”, la semnificația „glorie, slavă”, frecventă în traduceri și contexte religioase. Într-un dicționar grec-român din 1796, păstrat în manuscris și editat de Lia Brad Chisacof în 2005, termenul grecesc doxa era tradus prin „slavă, mărire”. La jumătatea secolului al XIX-lea, Ion Heliade Rădulescu compara două formule religioase: cea cu slavonisme – „Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh” – și cea în care acestea ar fi fost înlocuite (și după modelul aromânei) cu grecisme: „Doxa Tatălui și Fiului și Aghiului Pnevma”. La întrebarea „Care ți se pare că ține mai mult de o limbă cultă și unitară, sau cu alte vorbe, care ți se pare mai curat pe românește?” răspunsul era că „amîndouă modurile sînt pestrițe” și ar trebui înlocuite. Dincolo de ideile puriste, argumentul lui Heliade confirmă familiaritatea vorbitorilor din epoca postfanariotă cu grecismul doxa.

În atestările pe care le putem găsi în presa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sensul lui doxă este în mod clar pozitiv, dar oarecum ambiguu, oscilînd între ideea de inteligență (nativă) și cea de învățătură, experiență. De exemplu, cînd ziariștilor vremii li se reproșează superficialitatea și ignoranța în redactarea știrilor – „lipsa de doxă și lipsa de subiecte și-au dat mîna” (Adevărul, 1894) –, doxa se poate referi atît la capacitățile intelectuale, cît și la gradul de educație și la nivelul cultural. De cele mai multe ori pare să fi fost vorba de educație și de cultură, ca în miracolul pus sarcastic pe seama unui adversar politic, căruia i se adresează direct textul: „în noaptea de 10 Martie adormi, c-un uşor bagagiu de cunoștinţe, cât un şcolar de la văpsea, şi a doua zi te scoli cu atâta doxă, încât devii şeful oamenilor celor mai luminaţi din ţară, îmbătrâniţi prin carte şi studii serioase” (Românul, 1874). Altădată, se vorbește de „cei cu doxa de ingineri electricieni” (Românul, 1888) sau de faptul că „din școalele noastre de arte și meserii iese un rând de câțiva tineri cu multă doxă” (Universul, 1896). Probabil că în contextul om cu doxă s-au produs ușoarele alunecări semantice, printr-o serie de echivalări: omul cu renume, cu prestigiu, era în mod prototipic cel cu educație, iar învățătura era indisociabilă de inteligență. În aceeași perioadă, limbajul popular prefera formula mai explicită (și tautologică) doxă la cap, atestată în poveștile și snoavele lui Ispirescu: „un drăcos de zmeu tînăr și fără doxă la cap” (Ioviță, Făt-Frumos); „om cu destulă doxă la cap, trecut și prin ciur și prin dîrmon” (Moș Apeș).

Cuvîntul s-a menținut în registrul colocvial, producînd și două derivate (destul de rar folosite), ambele cu sensurile „persoană inteligentă”, „persoană experimentată, specialist”: doxat, formație analogică, cu structura unui participiu, chiar dacă verbul nu este în uz – „Am rămas uimit că troacele erau foarte doxate în toate mescambele” (M. Avasilcăi, Fan-fan, rechinul pușcăriilor, 1994) – și doxar: „un «doxar» al fotbalului, un profund cunoscător” (Almanahul Sportul, 1984).

În ultima vreme, s-a mai produs o schimbare în utilizarea cuvîntului: de la construcțiile a fi cu doxă sau a avea doxă s-a ajuns (prin contaminare cu alte expresii), la a fi doxă de..., la... sau în...: „Lenți e doxă de muzică” (instagram.com); „pot să spun că e doxă de fotbal!” (gsp.ro); „Radu, un puști genial. E doxă de geografie, știe toate steagurile din lume” (a1.ro); „E doxă la mate” (digisport.ro); „Omul e doxă în marketingul zilelor noastre”. Prepozițiile indică domeniul priceperii (poate și printr-o asociere între doxă și doct: a fi doct într-un domeniu). Se produce și o contaminare între mai vechile construcții cu doxă și expresia a fi tobă de carte: „Eu nu discut…, pot fi doxă de carte” (libertatea.ro). Uneori, complementul este omis: „Aș prefera un profesor care să se facă înțeles de elevi, decît unul doxă, care termină singur, cu tabla!” (cugetliber.ro).

În ansamblul de semnificații contextuale ale cuvîntului doxă, noile construcții înclină și mai mult balanța în favoarea experienței și a acumulării de cunoștințe, îndepărtîndu-se de ideea inteligenței native.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).