În dorul lelii

Expresia în dorul lelii nu este deloc învechită și – dacă trecem dincolo de automatism, de folosirea ei clișeizată, pentru a-i reconstitui povestea – nu pare să ascundă vreun mister etimologic. E ușor de înțeles – și amuzant – că nepăsarea, dezinteresul, lipsa de energie pot fi puse, ironic, pe seama îndrăgostirii. Leneșul sau abulicul e tratat cu aparentă îngăduință, ca victimă a suferinței amoroase. De altfel, viziunea dragostei ca boală e o temă folclorică bine cunoscută, iar sintagma dorul lelii apare în poeziile populare și în contexte lipsite de orice ironie (de exemplu: „Vîntul suflă, iarba scoală / Dorul lelii mă omoară, / Vîntul suflă, iarba creşte / Dorul lelii mă topeşte, / Vîntul suflă, iarba culcă / Dorul lelii mă usucă”, în Calendarul poporului, 1902).

Față de disponibilitățile combinatorii ale expresiei (care funcționează ca o locuțiune adverbială, în asociere cu multe verbe și caracterizînd acțiuni diferite) și față de sensurile pe care le capătă în asemenea asocieri, dicționarele noastre spun uneori prea puțin. În DEX, expresia apare de două ori: sub cuvîntul-titlu lele, unde sînt înregistrate expresiile „a umbla frunza (sau în dorul) lelii = a umbla fără rost, degeaba”, și la cuvîntul dor: „în dorul lelii = fără țintă hotărîtă, fără rost, la întîmplare”. În primul caz, e pusă în prim-plan o expresie mult mai rar folosită, a umbla frunza lelii, foarte probabil rezultată dintr-o contaminare între a umbla frunza și a umbla în dorul lelii.

Dicționarul academic al limbii române oferă două versiuni de tratare a expresiei: în articolul lele din fascicula apărută în 1940 din seria veche, coordonată de Sextil Pușcariu – și în același articol în redactarea nouă, după normele Dicționarului limbii române – DLR, într-un volum apărut în 2008 (tomul IV, Litera L). În versiunea veche, definiția este „cum dă Dumnezeu, razna, anapoda, fără interes, fără tragere de inimă”; în cea nouă – „la întîmplare, fără rost, fără interes; fără ţintă hotărîtă”. Textul din 1940 cuprinde și o sugestie interesantă, asupra legăturii dintre a umbla în dorul lelii și expresia regională a umbla lela. Un detaliu ușor derutant: în ambele versiuni, expresia este tratată în secțiunea consacrată sensului peiorativ al cuvîntului lele – „calificativ injurios dat unei femei cu purtări rele, tîrfă” (1940); „calificativ dat unei femei imorale, depravate” (2008). Și în DEX, expresia a umbla în dorul lelii este grupată cu sensul „femeie rea sau imorală”, nu cu „femeie (tînără) iubită; mîndră”, deși nu sînt indicii că doar pasiunea pentru prima ipostază feminină ar provoca umbletul fără rost sau lipsa de apetență pentru munca serioasă. Probabil că asocierea a fost provocată de faptul că sensul peiorativ a intrat și în alte expresii, injurioase: fecior de lele, pui de lele.

În Dicționarul ortografic, ortoepic și de punctuație (DOOM), forma de genitiv-dativ recomandată a cuvîntului lele este lelei; în locuțiunea despre care vorbim, mai răspîndită este însă forma lelii.

Locuțiunea a fost înregistrată de G. Baronzi, în Limba română și tradițiunile ei (1872), în construcția a vorbi în dorul lelii. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, expresia era foarte folosită, cu oscilații între formele lelii și lelei și cu variantele de construcție din dorul lelii și de dorul lelii: „ei se întorc, dară îndoiala le stăpânise inima. Se băteau în dorul lelii, cum se zice” (Convorbiri literare, 1878); „ne permitem a surîde când o critică, făcută în dorul lelei, afirmă cutare sau cutare ciudățenie” (Românul, 1885). Adesea, expresia apare în stilul colorat al jurnalismului politic: „el pune mâna pe putere din dorul lelei, fără se reprezinte absolut nici o majoritate nici în Cameră, nici în Senat” (Constituționalul, 1891), „subvențiile ce plătește de dorul lelei” (Timpul, 1893) etc.

În presa din perioada comunistă, expresia era destul de folosită, pentru că reunea două trăsături la mare căutare în epocă: apartenența la limbajul popular și caracterul satiric. Iar lucrul în dorul lelii se opunea, în chipul cel mai evident, imaginii idealizate a entuziasmului muncitoresc: „O fi dorul un sentiment tineresc, nu zic ba, dar muncă în... dorul lelii, în echipa mea, nu îngădui“ (Scînteia, 1974). Se consolida astfel unul dintre cele mai răspîndite uzuri actuale ale expresiei: în caracterizarea acțiunilor, aceasta este echivalentă cu locuțiunea de mîntuială, ca în exemplele „Muncitorii neplătiți fac reabilitări în dorul lelii” (Evenimentul zilei, 2012), „Colectare selectivă în dorul lelii” (monitorulcj.ro).

Oricum, mitul despre așa-zisa intraductibilitate a cuvîntului dor ar fi putut face pasul necesar pentru a include în specificul național și dorul lelii.