Vechi atestări ale „feminizării”

În discuțiile despre așa-zisa „feminizare” a numelor de profesii și funcții – mai exact, despre crearea unor substantive feminine pentru a desemna femeile avînd respectivele ocupații – se pornește uneori de la o simplificare a istoriei, presupunîndu-se că formele necuprinse în dicționare nu existau în limbă și că doar o modernă schimbare de mentalitate ar fi dus la crearea și la introducerea lor în uz, în vremuri foarte recente. De fapt, lucrurile sînt mai complicate: lipsa unor cuvinte din dicționare indică de obicei absența sau frecvența redusă a acestora în uzul curent, dar poate fi și efectul întîmplării, al unor criterii restrictive de selecție, al folosirii unor surse limitate. Este deci instructiv să verificăm, folosind colecțiile de ziare vechi din excelenta bază de date Arcanum, cît de noi sînt formele feminine care îi șochează acum pe unii vorbitori (sau li se par perfect acceptabile altora).

Noua ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM³, 2021) a introdus în lista sa de cuvinte substantivul feminin rectoră, cu indicația „rar”. Funcția supremă într-o universitate fiind într-un trecut mai îndepărtat deținută exclusiv de bărbați, era firesc să nu fie nevoie, pînă la un punct, de o formă feminină corespunzătoare. Cînd a fost nevoie să se vorbească despre femei care ocupau funcția de rector, vicerector sau prorector, s-au folosit spontan derivatele neutre stilistic, formate cu sufixul -ă (ca în perechea martor-martoră): rectoră și vice- sau pro-rectoră. Cea mai veche atestare pe care am identificat-o în colecțiile de ziare digitalizate se referea la realități neromânești: „O fată de 22 ani a fost numită nu de mult, rectoră a unei universități” (Dimineața, 13.10.1905). O altă apariție timpurie a cuvîntului desemna un rol dintr-o piesă de teatru tradusă: „Foarte reuşită e, de asemeni, apariţia anchilozată a d-nei Maria Filotti, în Vice-rectoră” (Curentul, 22.05.1943). De pe la jumătatea secolului al XX-lea încep să apară și referirile la realități locale: „academiciana Raluca Ripan, rectoră a Universităţii din Cluj” (Scânteia Tineretului, 26.11.1952); „pro-rectora Universității” (Viața studențească, 5.03.1986); „atît de activa rectoră a Conservatorului clujean” (România literară, 29.09.1988), „rectora Conservatorului” (România literară, 27.04.1989).

Forma concurentă – rectoriță –, derivată cu sufixul moțional -iță, omonim cu cel diminutival, e marcată de apartenența la registrul colocvial. Ca și derivatele cu sufixe diminutivale, formațiile cu -iță au conotații afective, fie pozitive (indicînd simpatie și familiaritate), fie negative, depreciative. Atestările scrise ale cuvîntului rectoriță sînt tîrzii, rare și precaute, marcate prin punere între ghilimele și însoțite de explicații: „sînteți prima «rectoriță» – ca să folosesc un cuvînt ad-hoc – din istoria Institutului politehnic din Timișoara” (Viața studențească, 23.06.1982); „Semnați, zilnic, hîrtii în dreptul cuvîntului «rector» («rectoriţă» rămîne un fel de alint al colegilor, un cuvînt încă neomologat!)” (Scînteia tineretului, 11.01.1984). După 1989, cuvîntul a fost folosit în scris tot mai des, mai ales în contexte polemice, cu sens ironic sau depreciativ: „păcăliți de rectoriță” (Ziarul de Iași, 17.08.2006), „o rectoriță plagiatoare” (revista 22, 19.07.2016) etc.

Situația cuvîntului decană – din aceeași sferă semantică, a funcțiilor universitare – este diferită, pentru că forma feminină a intrat în uz mai devreme, cu un sens diferit, actualizat în sintagma decan(ă) de vîrstă – „persoana cea mai în vârstă sau cel mai vechi membru al unei asociații, instituții (învestită cu autoritatea de a conduce)” (Micul dicționar academic, 2002). Dicționarul limbii române literare contemporane (1955-1957) a înregistrat forma feminină, care era folosită în presă încă din secolul al XIX-lea: „dacă societatea oamenilor de litere din Franța este acum fără decan, ea are însă o decană: d-na de Bos d’Elbhecq” (Timpul, 4.08.1892); „femeile funcţionărese din Statele Unite au şi o societate a lor, având ca decană pe dna Rosenburg, funcţionară la ministerul de finanţe” (Familia, 12.09.1893). Și în acest caz, forma e concurată de un derivat colocvial în -iță, folosit fie hipocoristic, fie depreciativ; prima situație e ilustrată de un text semnat de Liviu Ornea – evocare plină de simpatie a unei profesoare universitare care a condus o vreme Facultatea de Matematică: „Noi îi spuneam «decănița»” („Decănița“, în Observator cultural, 1.06. 2018).

Atestările mai vechi decît ne-am aștepta ale unor forme ca rectoră sau decană sînt o dovadă a ușurinței cu care în română se pot forma, la nevoie, feminine de la baze lexicale masculine. Oricît ne-ar putea părea de ciudate azi, pentru că nu sînt impuse în uzul general, formele în cauză nu au nimic greșit sau nefiresc din punctul de vedere al sistemului limbii.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).