Feluri de a vedea

# Lady Windermere’s Fan (SUA, 1925), de Ernst Lubitsch.

Despre Lady Windermere’s Fan, unul dintre filmele timpurii făcute de Ernst Lubitsch în America, cineastul Jean-Marie Straub spunea că este „mai frumos și mai dens decît cel mai minunat dintre Hitchcock-uri”. Straub avea dreptate în măsura în care Lubitsch, aici, livrează un film care conține, în miezul său, uneltele hitchcockiene predilecte: de la trădări la minciuni vinovate și, mai ales, la voyeurism. Lady Windermere’s Fan tematizează – dincolo de orice morală care azi poate să pară (sau nu) demodată – actul de a privi. Personajele sale se veghează, se scrutează, se judecă din ochi, trag concluzii pripite pe baza a ceea ce (cred că) au văzut. Filmul rezultă din această rostogolire precară a efectelor vederii și montajului. E o poveste care constă exclusiv în acest cîmp de forțe oculare, în raporturile stranii care se produc între cel care privește și obiectul privirii sale, mai cu seamă într-o societate sugrumată de etichetă. Hitchcock avea să facă din asta semnătură personală; Lubitsch, deja, angajează voyeurismul într-o schemă de marivodaj amoros în care oamenii se înșeală cu atît mai tare cu cît se simt mai încrezători în adevărul propriu.

Lady Windermere’s Fan e, desigur, adaptat după o piesă de Oscar Wilde, al cărei conținut poate să pară – pentru 2024 – prea tras de păr, prea teatral. Pe de altă parte, el este Lubitsch pur. A-l rezuma se dovedește deșertăciune: ca întotdeauna la acest maestru al comediei, ar rezulta o încrengătură de relații pe care doar inteligența creatorului însuși le poate ilumina cu atîta claritate și witz. Să zicem că, de la mama înstrăinată, ocupată mai curînd cu mondenitățile decît cu îndatoririle materne (o figură recurentă a cinema-ului mut pe care nici măcar Lubitsch nu se poate abține să o privească cu o anume condescendență), la fiica dornică să își ocupe cu aplomb locul în societate, trecînd prin toți pretendenții mai mult sau mai puțin alunecoși, lucrurile sînt familiare: iată micul teatru al așa-numitei „high society” din epocă, matricea grație căreia cineastul a forjat un tip de entertainment serial, satiric și totuși plin de umanitate, în care fiecare e liber să își pună tarele pe masă.

Lady Windermere’s Fan face din quiproquo un adevărat motor tragic, pe urmele lui Mrs. Erlynne (Irene Rich), femeie declasată, cu reputație proastă, revenită printre oameni în ceea ce pare o chinuială existențială: societatea nu o vrea, dar ea insistă. Oricît de bonom și seren ar fi filmul, să vedem acest personaj cocîrjat sub privirile răutăcioase ale aristocrației (ca și sub atitudinea ambivalentă a mizanscenei), dar străduindu-se totuși să zîmbească – cu alte cuvinte, să „mențină fața” – e un proces foarte dureros, care dezvăluie, dincolo de el, ditamai codificarea socială din care nu poți evada.

Mereu, la Lubitsch, există două tabere: bărbații și femeile. Uneori, se întîmplă ca aceste tabere să se alieze, să devină complice. De exemplu, aici. Inițial, Lady Windermere’s Fan izolează aproape didactic grupurile: cele trei bîrfitoare delicioase, cîștigate cu un compliment din partea lui Erlynne vs. cohorta de bărbați cu frac și joben, dar la reunește după crăparea fațadei ipocrite, în acest consens asupra non-apartenenței lui Erlynne. Partitura nu duce lipsă de cruzime, însă e o cruzime pervers-hazlie, făcută pe de-a-ntregul din bîrfe, ocheade, colportări – cu intrigantul Lord Darlington (Ronald Colman, superb de șarpe) devenind un fel de epitom al mișunelii.

Există un prilej de nostalgie cînd privim acest film, iar acela nu ține de plot-ul său, căci personajele existente, odată manierele date uitării, numai decente nu se cheamă că sînt. Nostalgia apare la contactul cu mizanscena lui Lubitsch. Sîntem încă în zorii cinema-ului hollywoodian – al continuității, cum îi zice teoreticianul David Bordwell –, iar lucrurile par încă maleabile, încă nenăscute total, gata să fie modelate în orice direcție de mîinile unui artizan iscusit. În acei ani apare, cît se poate de clar, diferența dintre cei care știu ce fac – cei care au înțeles încotro ar putea să o ia arta povestirii prin imagini – și cei care se bîlbîie. Lubitsch e printre regizorii care dau tonul. Lady Windermere’s Fan conține cel puțin două secvențe colosale, unde primatul mizanscenei asupra conținutului e străveziu. Prima e cea în care oamenii noștri merg la cursele de cai: filmul orchestrează acolo un balet nebun de priviri și racorduri, de schimburi duse pînă la capăt sau trunchiate, de oameni care se văd și oameni care dau nas în nas cu ceafa altor oameni – iar prin toată această circulație prinde să se cristalizeze o ierarhizare socială nemiloasă. Lubitsch e conștient că felul în care privești spune ceva despre locul de unde vii.

Al doilea moment survine mai tîrziu, la petrecerea unde Erlynne se infiltrează cu greu, atrăgînd privirile curioșilor – și mai ales pe cele ale fiicei sale, care nu știe că e fiica ei, dar o suspectează pe cea dintîi că ar fi chiar amanta soțului ei (ați înțeles voi). În grădină, Lubitsch înscenează o nouă situație de privire pură, în care tufișuri și boschete vin să se interpună între privitor și obiectul său, generînd sensuri parțiale sau confuze, pe care interesații le iau drept certitudini. Ca într-o secvență metacinematografică, Lubitsch rezumă întreaga artă: trufia (sau naivitatea) acestor personaje care cred că văd ceva, fără să știe că vederea lor e incompletă, iar adevărul e cu totul altul în funcție de perspectivă. Lady Windermere’s Fan e plin de asemenea momente revelatorii pentru complexitatea gîndirii care l-a conceput. Plăcerea desfacerii lor aidoma unor mecanisme e inepuizabilă – cu atît mai mult cu cît nu poate explica pînă la capăt, pe cale rațională, vertijul provocat de găselnițele lui Lubitsch.

Lady Windermere’s Fan va fi proiectat la București pe 26 octombrie, în cadrul unei carte blanche acordate istoricului de film Kristin Thompson.

Victor Morozov este critic de film.