Despre două filme românești recente

●  Ext. Mașină. Noapte (România, 2024), de Andrei Crețulescu.

●  Unde merg elefanții (România, 2024), de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru.

Flancate de alte filme românești cu mai mare vizibilitate, două lansări autohtone petrecute mai devreme în septembrie riscă să fi trecut prin săli aproape neobservate. Ext. Mașină. Noapte e titlul celui de-al doilea lungmetraj al apreciatului ex-critic-de-film-devenit-regizor Andrei Crețulescu, care și-a făcut o misiune din a popula ecranele noastre cu referințe transparente la filmul de gen hollywoodian, de la midnight movies la thrillere paranoice. În teorie, acest implant e binevenit; atît doar că filmele în cauză – mă gîndesc și la debutul său Charleston (2017) – nu reușesc să îl opereze organic. Rezultă un etalaj intertextual – multe nume, multe ocheade, o tentativă de a întreține o complicitate cinefilă stufoasă cu privitorul – care, pentru oricine se lasă mai greu impresionat de (sau nu împărtășește) cultura de geek a autorului, riscă să se fîsîie repede. Căci ea trimite, în ultimă instanță, la autor, la virtuozitatea sa un pic vană, transformînd filmul într-o cameră fără aer. Acele repere cu priză sigură la marile mase ajung, aici, să sprijine – ce paradox! – o mostră de cinema elitist și încifrat, care refuză orice contact cu exteriorul.

A devenit deja folclor ideea că Ext. Mașină. Noapte e un film torturat, care ajunge la noi după multe amînări, tăieri de buget, incertitudini. Lucrul ăsta poate explica de ce filmul e atît de sufocant în minimalismul lui – cîteva interioare, aceiași actori (Șerban Pavlu, Dorian Boguță, Rodica Lazăr) jucînd o absurdă placă meta-cinematografică –, dar nu și de ce se simte atît de pointless, un capriciu strict personal, aproape egoist. De la referințele emfatice la Orson Welles la mica bucătărie meschin-hazlie a industriei românești descuamate cu voluptate, trecînd prin niște planuri-secvență obositoare, filmul e pe cît de modest ca amplitudine, pe atît de expansiv ca atitudine – o ploaie de driblinguri verbale și piruete vizuale menite să agațe spectatorul într-un joc gratuit. Nu neg pasiunea turnată de Crețulescu în acest film, dar pulberea sclipicioasă în care s-a concretizat ea pe ecran nu a reușit să mă captiveze în vreun fel.

Tot un al doilea lungmetraj este și Unde merg elefanții, dar el aparține unui cuplu de cineaști – Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru – care, dimpotrivă, par să fi zburat mereu pe sub radare. Ce-i drept, precedentul lor efort, Să nu ucizi (2018), o dramă inspirată de cazul Colectiv, nu a făcut cine știe ce pentru a-și atrage bunăvoința sau măcar curiozitatea criticii: era un film gri, rătăcit printre atîtea altele care îi semănau. După pandemie, peisajul filmului românesc pare să se mai fi animat puțin, iar acest colorat Unde merg elefanții stă mărturie pentru tendința mai generală a cineaștilor de a amesteca lucrurile, prelungind, de pildă, explorările uzuale ale filmului de artă în zona poveștilor dedicate unui public mai tînăr etc. Deși nefericit în anumite alegeri punctuale, filmul e interesant – în bună măsură pentru că, cel puțin în prima sa jumătate de oră, pare să poată evolua nebun, în orice direcție. Secvența cu Ștefan Mihai șicanînd la întîmplare bărbați și femei de pe stradă, pînă cînd dă de o eroină mai fermă, iar pasiența i se înfundă, e demnă de un cinema al bravurii fizice și al gagului la limită burlesc.

Problema e că a doua parte a filmului închide metodic toate pistele rebele deschise pînă atunci, etanșeizînd povestea în coordonatele unui simbolism greoi, sprijinit de nenumărate coincidențe. În dorința lui de a semnifica lucruri profunde, filmul mai mult strică un eșafodaj altminteri improbabil, în care convenția dramei-emoționante-cu-copii permite instaurarea unei fantezii destul de proaspete pe străzile prăfuite ale centrului bucureștean. În genere, lucrurile par să oscileze între o morală foarte pedestră – îmi pot imagina cu ușurință acest film rulînd pe un canal de TV generalist într-o duminică după-amiază – și o încercare de a complica/bramburi concluziile, care adesea se simte forțată. Între personajul sacrificial al mamei (Alice Cora Mihalache), cameristă și damă de companie care uită de sine vrînd să își ajute copilul bolnav, și nemernicul care o brutalizează (Richard Bovnoczki), filmul apasă prea puternic pedala patosului, demonizînd și glorificînd excesiv, în ceea ce evocă o sensibilitate religioasă de care nici filmul precedent nu era străin. Deși salvat de energia Carinei Lăpușneanu, care face din tînăra protagonistă o prezență atașantă cu adevărat memorabilă, filmul se împiedică repetat în ambițiile sale „formaliste” – o cameră care se bîțîie, pierzînd scharf-ul și tranzitînd bezmetic de la om la om, un turnaj de film care se presupune că ar îngloba toate personajele aidoma unor păpuși trase de sfori –, piste care nu duc nicăieri, ci doar îngreunează o narațiune și așa destul de confuză.

Ext. Mașină. Noapte și Unde merg elefanții rulează în cinematografe.

Victor Morozov este critic de film.