O umilință (ne)constituțională

În ultima vreme, se observă o rafală de decizii judecătorești prin care se redă titlul de doctor celor cărora acest titlu li s-a retras pentru că au plagiat tezele. Mărturisesc că două lucruri mă revoltă cel mai mult pe lumea asta: să văd oamenii umilind alți oameni și să văd dreptul transformat în curvă de cîte un judecător care devine proxenetul ei. Este, desigur, o legătură între una și alta, așa că scriu aceste rînduri animat de aceeași, compactă, revoltă.

Vă amintiți, cred, cum a ajuns plagiatul tezelor de doctorat o problemă națională, tensionată și, în cele din urmă, insolvabilă. Totul a început cu prim-ministrul Victor Ponta. O revistă străină a dezvăluit că teza lui de doctorat era copios copiată. De la bun început, lumea românească a citit chestiunea în cheie politică: cei care blamau plagiatul lui Ponta treceau drept „băsiști”, cei care apărau plagiatul treceau drept „antibăsiști”. De atunci încoace, plagiatele nu au mai putut fi discutate altfel decît în termeni politici. Zadarnice au fost încercările unora de a muta chestiunea în termenii ei firești, pur academici! După cazul Ponta au urmat zeci sau sute de cazuri similare din tot spectrul politic. Ponta nu era un politician nebun și izolat care a abuzat sistemul, ci era un politician care a făcut ceva ce foarte mulți alți politicieni, de la toate partidele, au făcut cu acel straniu sentiment al normalității – „mi se cuvine”.

Scandalul doctoratelor plagiate a evidențiat trei lucruri importante: primul, defecțiunea profundă a sistemului academic, obedient politic și ușor coruptibil; al doilea, defecțiunea de caracter a oamenilor politici care abuzează de puterea lor ca să pară altceva decît ceea ce sînt primind onoruri nemeritate, cu care oricum nu au ce să facă, dar le vor, doar așa, ca să le aibă; al treilea, nepăsarea societății românești care, ipocrit, zice că ar vrea să aibă un sistem de educație performant, dar în realitate îi acceptă și îi susține viciile.

Curînd, însă, scandalul plagiatelor nu va mai exista. Nu pentru că fenomenul doctoratului plagiat dispare, ci pentru că o decizie a Curții Constituționale din 2022 îl pune bine de tot la adăpost. Și, ca într-un cerc minunat închis, dl Ponta, dimpreună cu alți plagiatori dovediți care își pierduseră de aceea titlurile de doctor, redevin doctori cu decizii judecătorești la bază. Raționamentul juridic care a concluzionat că cineva care și-a plagiat teza de doctorat este, totuși, doctor chiar și după ce autoritatea care l-a făcut doctor recunoaște plagiatul și îi retrage titlul va rămîne în analele infamiei judiciare românești și este, după mine, una dintre cele mai revoltătoare decizii pronunțate vreodată.

Problema, în sine, nu are de ce să fie complicată. În toate școlile din lumea asta, copilul prins copiind ia o notă sub nota de trecere. Pe vremea mea, se dădea nota 2. Poate că acum, școala fiind mai blîndă și mai puțin traumatizantă, se dă 4. Dar cred că pînă și părinții cei mai apucați și mai nepotriviți cu școala pot înțelege că dacă odrasla lor a fost prinsă copiind nu mai poate lua o notă de trecere. Ei bine, la doctorat e altfel. Diferența majoră între a copia la extemporal și a copia la doctorat este că în al doilea caz nu mai vorbim despre copii, ci despre adulți. Și adulții, după cum se știe, se împart în două categorii: unii au putere, alții n-au. Și așa cum se zice la manualul de marxism, viața ne confirmă că cei care au putere și vor doctorat îl cam plagiază. Bine, nu ei, ci fantomele care le scriu tezele. Doar nu vă imaginați, de pildă, că un ministru sau un șef de partid are timp să stea în bibliotecă luni de zile, să cerceteze pentru teza de doctorat și apoi să se pună pe scris vreun an (cam atît durează redactarea unei teze serioase, dacă faci numai asta)! Nici vorbă. Altcineva o face pentru ei. Acei altcineva, fie că o fac pentru bani, din vreo obligație sau, dacă chiar sînt fraieri, așteptînd o recompensă oarecare după ce livrează, au la rîndul lor treburi de făcut. În plus, ei știu că teza va fi privită cu maximă indulgență de orice comisie, avînd în vedere puterea candidatului, și mai știu că lucrul lor este auctorial secret. Așa că dau ceva superficial și, cel mai adesea, masiv copiat. Chiar dacă se descoperă ulterior plagiatul, nu o să fie atît de tîmpit demnitarul să spună: „M-a tras în piept fantoma – ea a copiat, nu eu!”. Așa se întîmplă că doctorii politici habar nu au că doctoratul lor e plagiat și că scandalul îi lovește direct în moalele capului fără să se știe vinovați cu ceva. Ei sînt surprinși de scandal și îl înghit în sec. Fantoma-sclav are dreptate, doar nu o să admită că nu l-au scris ei.

Revenind, s-ar zice că treaba e simplă. S-a dovedit clar că teza e copiată, pierzi titlul dobîndit ca urmare a susținerii tezei copiate. Doar că asta s-ar întîmpla dacă doctoratele ar fi susținute de copii. În lumea adulților, e mult mai complicat decît în lumea copiilor. Pentru că, printre altele, adulții au în mîna lor – sau, mai precis, „la mîna lor” – legile. Și tribunalele. Ai copiat? Ești un impostor (adică ai un titlu pe care nu-l meriți, ci l-ai trișat)? Nu-i nimic. Adulții cu putere pot să facă legea și tribunalele să spună că ești perfect legitim chiar dacă nu ești.

Pe scurt, Curtea Constituțională a decis în 2022 cam așa: pentru că atribuirea titlului de doctor este un act administrativ (ordin al ministrului), iar în materia actelor administrative operează un principiu care spune că un asemenea act „intrat în circuitul civil” nu mai poate fi revocat de autoritatea emitentă, ci doar de judecător, emitentul titlului de doctor nu-l mai poate revoca. Dacă actul administrativ e viciat într-un fel, cel care suferă de pe urma acestui viciu se duce la tribunal, cheamă în proces emitentul și obține de la judecător, dacă e cazul, anularea actului. Dar dacă autoritatea emitentă află după emiterea actului că a fost ea însăși victima unei înșelăciuni care a determinat-o să emită actul, nu mai poate face nimic. Prin urmare, zice Curtea Constituțională, autoritatea emitentă a titlului de doctor (adică Ministerul Educației) nu poate retrage titlul odată atribuit chiar dacă va constata ulterior că a emis titlul pe baza unui fals. Mai mult, zice Curtea, ca să blindeze bine de tot impostura, nimeni niciodată nu mai poate reaprecia teza nici sub aspect științific: dacă a zis comisia că e bună, e bună pentru toți și pentru totdeauna. Consecința este că toți cei care au pierdut titlurile de doctori ca urmare a deciziei de plagiat, prin revocarea ordinului de ministru care le acordase titlul vor primi înapoi titlurile de doctori din simplul motiv că cel care a emis un act administrativ nu-l mai poate revoca, fără să conteze dacă au plagiat sau nu. Tare, nu-i așa?

Deci, după logica Curții Constituționale, dacă o autoritate emite un act administrativ și actul „intră în circuitul civil”, chiar dacă autoritatea își dă seama ulterior că a fost înșelată și că, în termeni juridici, actul e lovit de o nulitate pe care nu o cunoștea la momentul emiterii actului, ci a aflat-o ulterior, această autoritate nu mai poate face nimic.

Acum, să ne gîndim. Regula este că ori de cîte ori pornești un proces trebuie să probezi un interes. Mai clar: dacă te plîngi împotriva unui act administrativ, trebuie să fi fost păgubit cumva de acest act. Cine poate proba un interes afectat de faptul că, de pildă, cutare e doctor în drept cu teză plagiată? Riguros vorbind, cam nimeni! Cît despre interesul public, cine l-ar putea reprezenta în cazul acesta? Ministerul, desigur. Dar ministerul se poate chema pe sine însuși în judecată? El va trebui să se judece în contradictoriu cu cineva. Cu cine? Păi, cu acest cutare, ai zice. Doar că acest cutare va invoca faptul că ministerul nu-și poate revoca ordinul și, în fond, nu cutare trebuie să revoce ordinul de ministru, ci chiar chiar ministrul. În plus, Decizia CCR conține și o teorie a drepturilor nepatrimoniale generate de titlul de doctor care vrea să-i dea și mai multă greutate. Fără să explice clar în ce constau aceste drepturi nepatrimoniale, CCR ajunge să apere magnific dreptul la doctorat al plagiatorului. De pildă, un drept nepatrimonial care decurge din acordarea titlului de doctor este acela de a scrie „dr.” înaintea numelui. Ceea ce spune CCR este că, dacă ai obținut acest drept, chiar și prin fraudă, chiar și cu o teză plagiată, și l-ai exercitat în văzul lumii, adică toată lumea te știe de „dr.”, Ministerul Educației nu-ți mai poate retrage titlul chiar dacă descoperă că l-ai obținut fraudulos. Evident, totul e pe dos: în raționamentul CCR, relația cauză – efect se răstoarnă, efectul generează cauza; nu ești „dr” pentru că ai obținut titlul de  doctor trecînd cinstit și legal prin toate vămile necesare, ci ești doctor și ai trecut cinstit și legal prin vămi pentru că semnezi „dr”. Nu vă repeziți să ziceți „noaptea minții”, că nu e așa. Asemenea contorsiuni de raționament care ultragiază bunul simț și evidența se mai pot găsi în jurisprudență și, cu timpul, am ajuns să le înțeleg rostul. Sînt dintre cei care admit că un judecător abil și curat sufletește, dacă este și un bun acrobat al legii și al principilor juridice, e îndreptățit să ofenseze bunul simț (care se poate înșela) și evidența (care e o aparență, în fond) dacă are de apărat ceva cu mult mai înalt și cu mult mai important. De pildă, dacă are de apărat viața unui disident într-un proces politic dictatorial, dacă are de apărat integritatea teritorială a țării sub ocupație sau lucruri de anvergura aceasta. Dreptul îți oferă mereu posibilitatea de a urma busola corectă, chiar dacă legile, aparent, te împiedică. Dar aici, CCR apără doar niște plagiatori penibili, în fond niște găinari academici, niște oameni care vor un titlu ornamental, inutil pentru cariera lor. Cu atît mai trist...

De fapt, CCR nu pune deloc în discuție ipoteza care i-a adus speța pe masă. Ce te faci dacă teza care a produs doctoratul e plagiată, adică sursa drepturilor pe care CCR le apără e o înșelătorie? Emitentul actului administrativ își dă seama că a fost înșelat. Ce are de făcut? CCR tace. CCR are grijă doar de plagiator, nu și de instituția înșelată de acesta.

Să nu credeți că așa e legea! Principiile constituționale din art. 21 și art. 53, citate de Curtea Constituțională ca temeiuri pentru decizia aceasta, sînt abuzate gravisim în silogismul juridic al motivării deciziei. CCR a siluit legea cu raționamente brutale, căci dacă din aplicarea unei legi drepte, firești, iese o soluție strigător la cer de nedreaptă, atunci e clar că judecătorul a siluit legea. Toată teoria Curții este mai mult decît discutabilă, e scandaloasă și îmi pare rău că revista noastră nu este una de profil juridic ca să pot dezvolta argumentele care demască viciile juridice ale deciziei CCR. Dar, dincolo de discuția în termenii oarecum tehnici ai dreptului, rămîne acest fapt: cu legea în mînă, Curtea Constituțională a dat dreptate hoțului. Poate că unii judecători ai CCR sînt ei înșiși cu musca plagiatului pe căciulă, poate că CCR a răspuns comenzii politice solidare a partidelor noastre de a proteja tezele plagiate, pentru că impostori există peste tot, nu pot ști ce a fost în mintea celor care au dat această decizie. Ceea ce știu, însă, este că decizia aceasta se potrivește perfect cu ceea ce a reușit „România educată”, a președintelui Iohannis. Adică o Românie umilită exact în partea ei cea mai educată.