Listă lungă, prieteni puțini

Mi-am creat contul de Facebook în toamna lui 2009, cînd această rețea a devenit populară și la noi, la cinci ani de la apariția ei. Aveam cîțiva prieteni care fuseseră mai rapizi și îmi povestiseră ce și cum, dar la început nu i-am găsit rostul. Pe vremea aceea, credeam că Yahoo Messenger va fi etern, nu voiam un alt cont cu parolă. Nu aveam pe atunci nevoie de așa ceva pentru serviciu, încă mail-ul și telefonul erau de bază, dar, recunosc, mi-ar fi plăcut să pot urmări persoane care mă interesau, așa că am făcut pasul. Paginile de Facebook erau foarte rare, TVR-ul, unde lucram atunci, nici nu deținea una, nici alte publicații din presa scrisă. A durat mult timp pînă să-mi pot promova munca online, în general cu texte scurte, poze și link-uri, nici pomeneală de video. În plus, smartphone mi-am luat cîțiva ani mai tîrziu și, de atunci, rețelele cu zgomotele aferente și nesecate sînt mereu cu mine, în buzunarul din spate, la capătul patului sau pe masă.

Îmi amintesc ce mult ne bucuram că putem da tag cuiva sau marca locul unde ne aflăm. Că ni se permite să punem acolo melodiile pe care le ascultăm ori albumele de vacanță – așa cum ne pricepeam noi pe atunci, fotografii grămadă, nesortate, neprelucrate. Cît de important era că sîntem „prieteni pe Facebook” cu nu știu ce vedetă TV ori scriitor. Nu ne-am gîndit că, poate, amănunte legate de locul unde ești, unde stai, chiar unde lucrezi, despre relații și perioadele în care ești plecat în vacanțe nu e de dorit să fie aflate chiar de toată lumea, de străini. Nici măcar de toți cunoscuții. Sau că nu e nevoie să postăm tot ce mîncăm ori nimicurile care ne trec prin minte în fiecare zi. Dar, cum un „cod al bunelor maniere online” nu a fost elaborat încă, fiecare se manifestă în continuare pe rețelele sociale cum crede de cuviință.

Reversul medaliei este că acum se presupune că ești mereu de găsit. Că, și dacă nu răspunzi, vezi mesajul, așa că celălalt insistă. Înainte de a-i acuza pe alții de impolitețe, m-am întrebat dacă nu cumva procedez și eu la fel. Dacă faptul că eu mă concentrez mai bine să le scriu oamenilor seara și în week-end nu este în contradicție cu programul lor sau cu ce ar fi considerat decent. Mail-urile le poți programa să intre în dimineața următoare, mesajele pe Facebook ori WhatsApp, nu prea. Îmi amintesc cum, recent, cineva mi-a răspuns după două săptămîni pentru că fusese în concediu și a luat o pauză de la social media. Am fost de-a dreptul șocată pentru că, la fel ca mine, are o meserie care depinde de un contact aproape permanent cu alții. Dar iată că se poate trăi și așa – eu nu cred că aș ști încă cum. Mai mult, mă aștept uneori ca, înainte să-mi scrie sau să mă sune, cei care au treabă cu mine să-mi verifice rețelele sociale, inclusiv sau mai ales story-urile, și, dacă sînt plecată din țară, oraș ori mă aflu la vreun eveniment, să nu mă contacteze pe loc. Iar asta, firește, nu se întîmplă. „Am văzut că ești într-un loc frumos, dar eu îți trimit asta, că acum am eu timp”, „Cum e în Italia? Mă poți ajuta cu...” sau, nivelul superior, mesajul în care chiar le spun cum e în Italia rămîne nedeschis. Este destul de dificil să setezi notificările rețelelor să fie pornite doar pentru anumite persoane, care nu sînt cu tine, și de la care te interesează să primești orice, oricînd. Poate, la rîndul meu, am deranjat sau am scris în momente nepotrivite ori cu cerințe nelalocul lor. Dar îmi propun să fiu mai atentă la asta, să văd unde este persoana respectivă, ce face și, dacă chiar e într-un loc „frumos”, să o las să se bucure de el, nu să pun o presiune în plus legat de ce ar avea de rezolvat după ce se întoarce.

Unii oameni dispar din lumea asta într-una sperăm mai bună, deși rămîn la tine în listă, cu locurile unde au mîncat, excursiile lor, bucuriile și prietenii, ba chiar și cu un articol al tău mai vechi care le-a plăcut și pe care l-au distribuit cîndva. Și cu toate „La Mulți Ani!”-urile din anii următori, care nu înseamnă nimic, sînt goale, așa cum le rămîne lor profilul. Oamenii din liste nu sînt toți prietenii tăi, pe unii nici măcar nu i-ai întîlnit, nu știi cine sînt sau cum arată cu adevărat, ori dai de ei în contexte sociale, aveți conversații cu miez, ba chiar vă încărcați reciproc cu energie și apoi mergeți, fiecare, mai departe. Noțiunea de „prieteni pe Facebook”, de care rîde multă lume și n-ar trebui, chiar există. Rețelele sociale se pliază de minune pe singurătatea multora, pe o dorință de acceptare și de apartenență care este firească. Și care e trist că nu-și găsește mereu împlinirea în lumea reală.

Teoretic, poți să faci „detox de online” două săptămîni, dacă ai fost destul de priceput în a-ți separa viața personală de cea de la serviciu și dacă ai știut din vreme să închizi ușa-n nas intruziunilor de orice fel, lăsîndu-le să zgîlțîie clanța pînă se plictisesc. Cei care te caută nu sînt neapărat prietenii tăi. Dacă ar fi, ar ști unde ești și ori ar găsi alte metode să dea de tine, ori, pur și simplu, te-ar lăsa în pace.