Pisici și arici

N-am avut niciodată un animal de companie, în mod permanent. La un moment dat, ca foarte mulți  copii, mi-am dorit un cățel. Făcusem chiar un fel de fixație și mi-aduc aminte că timp de vreo două-trei zile am pisat-o pe mama într-un mod de-a dreptul obsesiv: „Vreau un cățel, vreau un cățel, vreau un cățel”. Spre lauda ei, a rezistat eroic insistențelor mele, știind foarte bine ce s-ar fi întîmplat dacă ceda. Probabil că aș fi fost interesat de eventualul cățel tot vreo două-trei zile, apoi m-aș fi plictisit și, evident, l-aș fi abandonat în grija ei.

Mi s-a întîmplat totuși să trebuiască să stau cu o pisică timp de cîteva luni, la Londra. Gazda de acolo, de origine din România, a plecat la București, lăsîndu-mă să locuiesc în apartamentul ei cu condiția să am grijă de bătrînul ei motan, pe nume Moose (bănuiesc că așa i s-ar fi scris numele). Aflînd această condiție, m-am amuzat în sinea mea. Londra devenea orașul în care aveam parte de povești cu pisici. Cu vreo zece ani înainte, tot acolo fusesem invitat la cineva, la o petrecere stranie. Pisica amfitrionilor tocmai murise cu cîteva zile înainte și, pe parcursul vizitei, aveam să mă lămuresc că participam de fapt la un soi de parastas. Am asistat la durerea stăpînilor, avînd ca fundal sonor Adagio de Albinoni, în vreme ce pe masă era așezate mici gustări, alături de fotografia înrămată a răposatei, cu o panglică neagră pe colț.

Revenind la Moose, se poate spune că a fost animalul meu de companie temporar. Cu adevărat, însă, cred că mai degrabă eu îi țineam companie lui și nu invers. Era, cică, urmașul unui alt motan, neobișnuit de lung și de leneș, care se pare că tocmai din pricina acestor două caracteristici fusese călcat de o mașină. Stăpîna lui Moose mă instruise sumar, dar poate din graba ei sau din neatenția mea, am înțeles că ziua trebuia să-i dau drumul afară și noaptea să-l bag în casă. Aşa am procedat în primele trei zile și mi s-a părut că totul e în ordine. Cînd veneam seara acasă, mă postam la intrarea în bloc și zdrăngăneam cheile. Moose apărea ca din pămînt și mă însoțea cuminte înăuntru. Prin a patra zi, după ce am intrat amîndoi în casă, i-am pus mîncarea lui specială în farfurie și m-am așezat și eu la masă. Brusc, însă, a început să miorlăie, privindu-mă insistent. M-am gîndit că are o problemă și că, la fel cum ai proceda cu un bebeluș despre care nu ştii de ce plînge, trebuie să încerci să bifezi, pe rînd, eventualele probleme. Am verificat dacă mîncase, dacă mai are apă în castron, dacă nisipul e la locul lui. Deși am conchis că totul era în regulă, motanul continua să încerce să-mi transmită ceva. Nepricepînd ce aș fi putut să mai fac, am decis să-l ignor. Nu aveam de unde să știu că atunci cînd o pisică are o problemă nu se lasă ignorată cu una, cu două. Iar eu m-am trezit cu Moose sărind pur și simplu pe masă, chiar peste farfuria mea. Am sărit, la rîndu-mi, speriat, de pe scaun și reflexul a fost să-l dau jos, mai exact să-l mătur cu un dos de palmă. A tras un chirăit scurt şi supărat și s-a făcut nevăzut. M-am așezat la loc nedumerit, încercînd să-mi refac cina. Mă gîndeam că o fi fost vreun fel de bîzdîc pisicesc.

Cum Moose dispăruse, după masă am început să-l caut. În cele din urmă, a tîșnit pe lîngă mine din baie. Intrînd în urma lui, am descoperit că-și făcuse nevoile în cadă. Aș fi zis că fusese de-a dreptul nesimțit, dacă nu mi-aș fi adus aminte că stăpîna lui îmi spusese ceva de genul ăsta, că dacă nu-și poate face nevoile pe afară, atunci folosește cada. Am pus mîna pe telefon, să mă lămuresc. Stăpîna mi-a spus că-i inversasem orarul, că noaptea trebuia să-l las afară și ziua să-l bag în casă. Sigur, e un animal nocturn, era logic. Îi perturbasem nu doar tabieturile, ci poate și bioritmul. El nu-mi ceruse decît să-i dau drumul afară ca să-și rezolve problemele. Dar de unde să înțeleg eu asta? Am reparat imediat greșeala, însă a mai durat ceva vreme pînă să ne împăcăm. Atunci am descoperit că o pisică poate fi supărată. Vreo trei zile nu m-a băgat în seamă. Nu s-a mai apropiat de mine, ba chiar mă ocolea pe la distanță, privind în altă parte de cîte ori am fi putut să ne intersectăm prin casă. Bineînțeles, nici nu s-a mai pus problema să vină la mine să-l mîngîi. Motanul își avea orgoliul lui.

Încetul cu încetul, aproape pe nesimțite, ne-am reîmprietenit. Îi dădeam acum drumul afară seara pe fereastră (stăteam la parter), iar dimineața îi deschideam ușa să intre în casă. Asta pînă într-o zi cînd, deschizîndu-i geamul să sară afară, l-am văzut cum se chircește pe pervaz, oprindu-se brusc cu privirea ațintită într-un punct fix din curtea blocului. Te pomenești că iar are vreo problemă, că greșesc eu ceva din nou, mi-am zis. În ciuda îndemnurilor mele, nu voia să iasă afară și pace. Atunci m-am uitat și eu mai atent pe geam. Prin iarba din jurul blocului am văzut cum se învîrtea o vulpe. Agilă, sălbatică, urîtă și periculoasă (Londra e plină de vulpi și te poți întîlni cu ele mai ales dacă ai proasta inspirație să duci gunoiul la tomberon noaptea). Bietul Moose chiar avea de ce să nu vrea să iasă afară. Îi era teamă. Am închis repede fereastra, în ideea de a nu mai vedea animalul ăla și de a-l apăra pe Moose de vreo eventuală cădere nefericită. În seara aceea n-a mai ieșit. Mă gîndeam că va folosi din nou baia, dar nu. S-a ținut, poate de frică sau poate și dintr-o decență a lui, de pisică? Nu știu.

De atunci, n-am mai avut animale de companie pînă mai lunile trecute, cînd, stînd într-un camping din Grecia cu cortul, am primit vizita unui arici. Venea aproape în fiecare seară și mă privea în ochi preț de cîteva secunde, apoi își vedea de treabă. Prietenii mei se temeau să nu cumva să se trezească cu țeposul în cort, eventual în timpul somnului. Om fiind, numai și gîndul ăsta te făcea să te aricești. Puteai să-l percepi într-un mod cît se poate de neplăcut, ca pe un fel de șobolan cu țepi. Dar nu, el n-a îndrăznit niciodată să intre în vreun cort și a ales să se poarte cu noi mai degrabă ca domnul Arici Pogonici. O companie cît se poate de nostimă.