Virgil n-a omorît pe nimeni

# Radu Aldulescu, Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea, Editura Polirom, 2024.

Radu Aldulescu își continuă în noul roman epopeea satirică a lumii românești ante- și post-decembriste, dar de data aceasta mută accentele dinspre recuperarea unui tip de marginalitate socială, cu toate ramificațiile ei patologice și picarești, înspre o parabolă puternic îngroșată etico-politic. Intențiile de a proiecta din nou un basorelief întunecat cu profunde implicații morale, întins dincoace și dincolo de ofertanta cezură istorică din 1989, se vede inclusiv din sintaxa și lungimea puțin deranjantă a titlului, preluînd în parte retorica desuetă a unui cîntec arhicunoscut: Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea.

Aș vedea în parcursul sinuos al protagonistului din noul roman, colonelul de Securitate Virgil Lepară, reverberații din alți antieroi ai autorului, din Robert Stan, supranumit „Satan”, de pildă (Cronicile genocidului, 2012), sau din Emanuel Calomfirescu (Istoria Regelui Gogoșar, 2015). Cu toții reprezintă nu doar prilejuri de Bildungsroman construit în jurul unor destine aparte, ci și ocaziile traversării epice a două epoci complet diferite în configurația lor umană. Oricum, mai găsim în proza românească de dată recentă autori interesați de subiecte analoage (Radu Pavel Gheo, Liliana Corobca, Adrian Alui Gheorghe, Bogdan Crețu, Cristian Fulaș, Lilia Calancea), care au dat romane la fel de valoroase. Probabil că Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea poate fi și el înscris pe această frecvență literară, dincolo de linia estetică pe care autorul, iată, o prelungește consecvent în tematică și stil.

Așadar, ziceam că în noul roman al lui Radu Aldulescu fostul colonel de Securitate Virgil Lepară concentrează în evoluția sa ambiguitatea morală indiscernabilă a întregii lumi românești de după 1990. Originar dintr-un sat bănățean, orfan de mamă de mic, rămas cu un tată brutal și alcoolic, după cîteva episode de vagabondaj și tîlhărie, tînărul Lepară nimerește într-o școală normală, de unde-și oferă serviciile de informator și apoi e racolat definitiv în „structuri”. Inteligent, cu talent la limbi străine, sportiv, determinat să-și apere țara de inamicii occidentali și de cei ai dictatorului Ceaușescu, după absolvirea școlii speciale de la Băneasa eroul e repartizat într-un serviciu special: eliminarea fizică a celor considerați de Securitate indezirabili.

După căderea comunismului, colonelul Virgil Lepară e printre rarii condamnați dintre cadrele mari ale Securității, pentru nu mai puțin de cincisprezece omoruri. În timp ce foștii colegi de breaslă se bucură încă de funcții în noul SRI sau de pensii speciale, sub protecția nedeconspirării, Lepară își ispășește păcatele douăzeci de ani în pușcărie, unde citește Biblia de mai multe ori și reflectează la ce a făcut și la ce-i mai rămîne. După eliberare, părăsit de nevastă, pe jumătate pocăit, e internat într-un azil de bătrîni al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din București (aflat pe locul fostului sanatoriu unde a murit Eminescu), beneficiind în continuare de protecția „serviciilor” care-i plătesc masa, casa și anonimatul.

În umbra vechilor și noilor protectori, în frunte cu pastorul adventist mituit gros pentru grijă și discreție, viața fostului colonel, recte a actualului pensionar inofensiv Lepară, pare să se fi înscris într-o normalitate rutinantă: plimbări, înot și plajă pe malul Lacului Morii sau la Eforie, cititul ziarelor tranziției din România capitalistă, amiciții cu foști camarazi, noi cunoștințe, nostalgii, autolegitimări. Trecutul violent însă, dimpotrivă, nu pare a-i fi fost îngropat de regrete sau impulsuri metafizice. Îi agresează verbal și fizic pe amicii care-l supără, iar pe concubina sa mult mai tînără, ea însăși o fată tarată fizic și social, o ține aproape ca soție nelegitimă în urma unui viol dureros. Chiar dacă, pentru confortul său psihic, adesea încearcă să se disocieze de fosta personalitate, considerînd că e un pensionar normal care doar poartă întîmplător numele fostului colonel de Securitate, Virgil Lepară nu poate scăpa nici după atîția ani de stigmatizare și de reziliența puternică a ideologiei în care fusese educat.

Din cînd în cînd e bîntuit de spectrul fostelor victime ale acțiunilor sale „patriotice” (între ele, cel mai bun prieten al său, coleg de școală militară, ofițer în aceleași „structuri” și devenit indezirabil la un moment dat prin încălcarea gravă a unui ordin), de lozinci imbecile, de refrene argotic-dezabuzate și de vechile obiceiuri contondente, care răbufnesc public cînd se așteaptă mai puțin. E ca și cum lupta sa ar trebui să continue, ca și cum comunismul și dictatura ceaușistă nu ar fi murit, ci s-ar fi camuflat după Revoluție în opusul lor, supraviețuind nebănuite în subterane, în așteptarea unei mari reveniri.

„La o adică, lupta pentru anihilarea dușmanilor regimului se cere, adesea, dublată de violarea rudelor lor, neveste, soți, copii, părinți și așa mai departe, de la ăl cu țîța-n gură pîn’ la cel cu barba sură, vă voi lua pe toți în pulă! Sînt folosite, în felul ăsta, toate armele din dotare în campania de curățire-purificare a societății, în care n-ar avea de ce să caute pedepse precum cea pronunțată împotriva colonelului Lepară. Nu-i prea destul că, omorînd, îți omori sufletul? Că, violînd, îți violezi sufletul? Oare chiar e necesar să-ți putrezească și viața, și trupul în pușcărie?”

„Serviciile”

Afară de surogatul de viață familistă, la bătrînețe, tolerată subtil de aceiași foști camarazi care promiseseră să-l înmormînteze ca erou cu salve de tun, două evenimente schimbă întrucîtva rutina zilnică a colonelului Lepară. De primul nici măcar nu e conștient: amiciția întîmplătoare cu fiul prietenului pe care „l-a eliminat”, cîndva, printr-un accident eșuat și apoi printr-o injecție cu stricnină, introdusă clandestin la terapie intensivă prin complicitatea unui medic. Povestea acestui puști ratat și a mamei sale, profesoară de arte plastice, care trăiește cu obsesia găsirii celui ce i-a ucis soțul, intersectează firul central al romanului și-l completează cu o altă problematică specifică, dincolo de scoaterea la lumină a adevărului: imperativul dreptății personale și necesitatea unei compensații etice aferente.

Intensitatea căutării e pe măsura inutilității ei, căci, într-o lume care și-a ascuns mizeriile de la început, reparațiile morale depline sînt imposibil de obținut, ba mai mult, ele aduc cu sine noi drame și ciocniri violente cu cei care pretind că știu alte adevăruri decît tine. Fiul știe cine i-a ucis tatăl, se întîlnește des cu el la partide de înot, dar nu reacționează, pentru că nu mai consideră că ar avea vreun rost. Mama, în schimb, nu știe dacă acela despre care fiul îi spune e chiar cel în cauză, în ciuda faptului că face totul pentru a-l găsi și a avea măcar o dicuție despre trecutul care i-a marcat pe amîndoi.

Al doilea eveniment important din viața colonelului Virgil Lepară e consecința dorinței de a se confesa public prin cîteva conferințe în cerc restrîns (filmate și urcate pe YouTube) despre cum cineva care a săvîrșit un rău imens, înainte, se poate pocăi, după, pretinzînd prin această pocăință iertarea divină și umană. Și de data aceasta, „serviciile” intervin și trag totul spre folosul lor, lăsînd să plutească minciuna că cel ce vorbește o face despre alții, necunoscuți, nu despre sine, și ideea că nu toată Securitatea a fost blamabilă, că ea și-a făcut datoria față de patrie, dar că unii dintre slujbașii ei au făcut exces de zel și au arestat, au tăinuit, au torturat, au ucis.

Scăpările de memorie cu care se confruntă eroul romanului sînt rezultatul unui fizic ruinat, desigur, al anilor de recluziune penală și al încercării asidue de a se dedubla post-factum, într-o țară care și-a schimbat subit perspectiva asupra eroismului său. Dar poate că aceste goluri, aceste vertijuri teribile care amestecă oamenii, faptele și valorile sînt ale tuturor celor care încă își mai pun întrebări despre ele.

Lucrul e relevant într-una din replicile Vioricăi, partenera eroului, care, deși a fost ea însăși o victimă a violenței împricinatului, preia involuntar mentalitatea unei întregi societăți sfîșiate de contradicții: „Virgil n-a omorît pe nimeni! zbieră, ca opărită, Viorica. Virgil a fost un om cu suflet mare, care n-ar fi omorît o muscă! Acel colonel de Securitate care se ocupa cu suprimările avea, întîmplător, același nume cu Virgil. De aici a pornit nenorocita de confuzie! Dar cum ați putea să credeți, oameni buni, că io aș fi acceptat să trăiesc, ani de zile, lîngă un criminal nenorocit, aflat în slujba lui Ceaușescu? Nu vă mai lăsați mințiți și manipulați, oameni buni, de presa aservită statului paralel criminal, condusă de trădători și vînzători de țară, care caută țapi ispășitori pentru crimele lor!”.

Paradoxul personajului e, de fapt, paradoxul unei întregi colectivități scufundate în confuzie generală: violată ani de zile de un regim criminal, coexistînd cu el atîta timp, ea refuză să recunoască trauma pînă la capăt, s-o asume și să-și demaște călăii, o dată pentru totdeauna.

Meditație gravă la destinul lumii în care încă ne mișcăm, noul roman al lui Radu Aldulescu pare cel mai sumbru din cîte a scris pînă acum. Dar e unul la fel de bun, întru totul, în genul cu care deja ne-a obișnuit.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.