„Și în suferință există frumusețe“ – interviu cu muzicianul J. BERNARDT –

În cel de-al doilea album al său lansat în calitate de artist solo, muzicianul belgian îmbrățișează din toată inima clișeele. („Sîntem singuri sau sîntem liberi în sfîrșit?“, se întreabă el într-una dintre melodii.) J. Bernardt este un artist multifațetat, este și textier, și solist, și instrumentist, și producător pornit într-o călătorie introspectivă, din care a ieșit la lumină un album „brutal de romantic“, somptuos și profund, un rollercoaster de emoții cu influențe soul și funk.

Acum sînteți într-o pauză scurtă, înainte de a continua turneul, dacă nu mă înșel.

Nu e ca o vacanță sau o pauză adevărată, dar întîmplarea face că am început să compun versuri și, în același timp, repet cu trupa pentru următoarea parte a turneului.

Cum arată o zi perfectă din perioada aceasta?

De-a lungul anilor, am încercat ca, atunci cînd nu sînt în turneu, să am o viață cît se poate de obișnuită. Mă trezesc, încerc să compun niște muzică, iau prînzul, mai lucrez, mă întîlnesc cu niște prieteni mai tîrziu. Cam așa arată ziua perfectă. Turneele sînt mereu haotice și, deși nu mă pricepeam să fac asta cînd eram mai tînăr, acum încerc să-mi stabilesc clar o rutină.

În copilărie ați studiat vioara. Cum ați trecut de la muzică clasică la pop și rock?

A început să mă pasioneze muzica încă de foarte mic. Aveam șase sau șapte ani cînd am început să merg la școala de muzică și a trebuit să aleg un instrument. Pe vremea aia, se studia doar muzică clasică, iar vioara m-a făcut foarte curios. De fapt, am ales-o pentru că violonistul stă în față, în lumina reflectoarelor. (Rîde) Mi-am petrecut toată adolescența cu vioara, dar nu eram foarte bun – eram OK, dar nu cel mai bun.

Apoi, pe măsură ce am crescut, am descoperit, ca toți adolescenții, punk-ul și grunge-ul, am început să mă revolt cumva împotriva mea și, pentru că sora mea cînta la chitară, într-o zi, pe cînd aveam vreo 14 ani, i-am luat-o și am încercat-o. Imediat, mi-am dat seama că e mai simplu să cînt la chitară decît la vioară și de aici e povestea-clișeu: mi-am cumpărat o chitară electrică și am pornit o trupă împreună cu un prieten. E ceva ce faci în liceu, în adolescență, pui mîna pe o chitară electrică și-i spui lumii să se ducă naibii. Așa a apărut trupa Balthazar, pe cînd aveam 16 ani.

M-am ținut în continuare și de vioară, ba chiar, pentru albumul Contigo, mi s-a părut cool să mă joc cu aceste două instrumente și estetici diferite, cu două părți diferite ale mele ca om: copilul cuminte care cînta la vioară și adolescentul care visa la chitara electrică și la distors.

Cînd aveați 16 ani și Balthazar abia se înființase, vă imaginați că așa o să arate viața acum?

Să știi că da, la vîrsta aia nu aveam nici o îndoială. Dar am avut un noroc porcesc să-mi și iasă – multora dintre prietenii mei nu le-a mers. Eu m-am dedicat cu totul muzicii – cred că e nevoie de multă dedicare și de multă pasiune ca să ai succes.

Spuneți, în prezentarea Contigo, că în timp ce lucrați la melodii vă simțeați ca un cowboy singuratic, dintr-un spaghetti western, și asta se simte pe tot parcursul albumului. Dar aveți, totodată, în spate, o întreagă orchestră care vă susține, ceea ce mi s-a părut o metaforă superbă pentru prietenie, pentru oamenii care te susțin cînd dai de greu. Povestiți-ne mai multe despre importanța prietenilor în procesul de creație.

Albumul e despre o despărțire, despre o relație de dragoste. Dacă se încheie o relație, e mereu al naibii de greu. Ai fost extrem de aproape de un om, iar acum sînteți departe, despărțiți. E un lucru teribil cu care se confruntă mintea și inima ta. Pe cînd prieteniile nu sînt așa, prieteniile sînt pentru totdeauna. Am primit foarte mult sprijin, iar prietenii m-au ajutat cel mai des făcînd lucruri împreună. Albumul ăsta e un exemplu foarte bun, e compus și cîntat împreună cu prietenii mei. Am comunicat cu ei mai ales prin muzică, ceea ce m-a bucurat enorm: chiar dacă suferi, chiar dacă te simți singur, ai oameni în jur care să te mențină pe linia de plutire.

Albumul ăsta e foarte important pentru mine și e totodată un album pe care cînt împreună cu prietenii mei, spre deosebire de primul meu album, unde am fost doar eu, la computer, și am făcut totul electronic. Contigo a fost mai uman din punctul ăsta de vedere, în sensul în care să suferi o despărțire e ceva foarte uman, iar să cauți să ai oameni în preajma ta după aceea face parte din condiția umană.

Ați simțit că vă asumați un risc mare expunîndu-vă în versuri vulnerabilitatea?

Nu, nu, deloc. Înainte mă întrebam dacă sîntem în siguranță cînd sîntem sinceri, dar acum sînt sigur că nu contează, toți trecem prin viață și suferim. Mai ales acum, după acest album, am observat cum au răspuns oamenii la muzică, mi-au trimis mesaje pentru că trec prin aceleași stări. Așa că nu mi s-a părut deloc un risc, ci dimpotrivă, a fost ca o mînă întinsă către ceilalți. Asta e muzica. Atunci cînd asculți versuri care descriu lucruri prin care treci și tu, nu te mai simți la fel de singur, e liniștitor să ai un soundtrack pentru emoțiile care te cuprind. E ceva magic, teribil de frumos.

Ce muzică ați ascultat în perioada în care ați compus albumul, ce artiști v-au inspirat?

Cel mai des am ascultat muzică franțuzească de prin anii ’60, iar felul în care am mixat muzica de pe album, chiar și tobele, e inspirat de chansonniers. Am tot mers pe fir pînă am ajuns la compozitori de modă veche, ca Roy Orbison, de exemplu. Nu mi se părea cool cînd eram mai tînăr, nu-mi plăcea cum se plînge mereu de cîte ceva, dar apoi am descoperit frumusețea în a te preda în fața suferinței inimii. După care, tot dintre muzicienii acestei epoci, am ajuns la Lee Hazlewood, la Ennio Morricone și la alții.

Am recunoscut fluieratul de la Morricone.

Da, fluieratul are foarte multă putere, îmi place la nebunie să-l folosesc, chiar dacă poate să pară prostesc. E ceva foarte uman. Ascult foarte multă muzică și foarte variată, inclusiv modernă. Little Simz a fost și ea o influență, cu hip-hop-ul ei, dar și cu orchestra, mi s-a părut foarte cool. Ascult multă muzică, și apoi am și perioade în care nu ascult nimic, în care e doar tăcerea. Atunci cînd compui muzică, ești mereu în studio cu melodii în căști. Dar, odată ce am început să compun, n-am mai ascultat muzică o vreme, ci am făcut o călătorie lungă singur, eram doar eu cîntînd în mașină.

Comunicare, ignorare

Cînd ați lansat albumul, spuneați că a fost ca o salvare după despărțire. Dar cum vă simțiți cîntînd melodiile de nenumărate ori în turneu, un timp îndelungat?

E o întrebare bună, se leagă cu ce mă întrebai despre risc. E, într-adevăr, un risc să cînt iar melodiile astea, să sap într-o durere veche. Nu sînt mereu pregătit pentru ce o să simt. Să compui un album despre suferința din dragoste e vindecător, dar poate să fie și un act de autosabotaj, pentru că îți prelungești durerea, te adîncești în ea ca să scrii cele mai bune versuri. Mi s-a întîmplat asta atunci cînd am început să cînt albumul live, am simțit un conflict puternic, pentru că melodiile sînt un fel de monologuri pentru fosta mea iubită. Cînd le-am cîntat prima dată în fața unui public mare, m-am simțit detașat, dar la al doilea concert experiența a fost complet opusă, m-am simțit conectat cu tot ce cîntam. Mi-am zis: la naiba, am fost foarte sincer în versuri și acum trebuie să le cînt seară de seară. (Rîde)

Primele concerte de cînd a apărut albumul, în mai, au fost în țară, în localuri, ceea ce a fost foarte mișto, pentru că sînt melodii care cer spații mai mici, mai intime. Apoi am cîntat la mai multe festivaluri, unde totul e entertainment. La festivaluri nu ai loc să cînți o melodie de inimă albastră. Asta mi-a schimbat percepția asupra cîntecelor mele și acum abia aștept să mă întorc la spațiile intime, din cluburi mai mici. Diferența cea mai mare față de începutul turneului e că acum melodiile nu mai sînt monologuri pentru fosta mea, albumul nu mai e despre ea, ci e despre mine, sensul cîntecelor s-a schimbat, am trecut printr-o etapă lungă de vindecare, m-am simțit conectat cu toți cei din jur și acum nu-mi mai e greu.

Vorbiți în cîntecele dvs. despre neînțelegeri, despre atenția oferită, despre libertate. Ce prețuiți cel mai mult la o relație?

Oh, e o întrebare profundă pe care să i-o pui unui tip care tocmai a compus un album despre o despărțire. Sînt puțin deziluzionat momentan. Cred că lucrurile pe care le ignori cel mai des sînt cele mai importante într-o relație – cum e comunicarea. Da, comunicarea e cea care contează cel mai mult, nu știu de ce o ignorăm uneori.

La ce concerte ați participat ca spectator cel mai recent?

Am cîntat vara asta la cîteva festivaluri și așa am ascultat mai multe trupe. La Salt Wave l-am prins pe Jordan Rakei, care a cîntat după noi.

L-am văzut și eu la Timișoara la JazzX, e foarte bun.

Da, a fost foarte-foarte cool, e un tip extraordinar, m-a impresionat mult. Am cîntat chiar înaintea lui și a trupei sale și chiar dacă atmosfera de festival e haotică, e ca un mare circ ambulant, s-a creat o legătură strînsă între noi și ei, pentru că eram toți la începutul turneului, am făcut toți aceleași lucruri și am trecut prin aceleași experiențe.

Dar ultimul concert la care am mers doar ca spectator a fost într-un club unde... am plătit oare? Nu, n-am plătit biletul. (Rîde) Am fost la King Krule și a fost un spectacol impresionant. Felul în care se raportează el la suferința din dragoste e foarte cinic și agresiv, adică total opus față de ceea ce am făcut eu cînd am compus Contigo – am încercat să nu fiu furios, ci să-mi îmblînzesc întrucîtva stările. Nu există un singur mod anume în care să te raportezi la astfel de situații, dar a fost interesant să observ diferența asta între noi. A fost un spectacol foarte intens, în orice caz.

După concert am stat de vorbă, iar el mi-a mărturisit că, atunci cînd compunea, nu simțea cu adevărat furie, așa că a trebuit să-și găsească emoția pentru această furie. M-am bucurat foarte tare că, în ceea ce mă privește, n-am compus un album furios, pentru că n-aș fi vrut să-mi provoc furia în fiecare seară de concert. De pildă, „Last Waltz“ e o melodie pe care o cînt live în turneul ăsta și o simt ca pe un semn al iubirii, în sensul că e în regulă, toți ajungem să fim răniți și pînă și în suferință există frumusețe. E fascinant să observ alți artiști, să văd cum funcționează ei, apoi să mă întorc la ale mele.

Spuneați la începutul interviului că acum compuneți din nou. În ce direcție ați pornit cu următoarele melodii?

Aș vrea să păstrez misterul deocamdată, dar o să spun că e firesc ca, după o despărțire, după o perioadă apăsătoare, să găsești și bucuria de a trăi, de a fi mai liber și fără griji, de a sărbători viața. Nu vreau să spun că totul e dans și distracție, ci mai degrabă e vorba de a găsi și partea bună în orice.

J. Bernardt va concerta pe 9 și 10 octombrie în Clubul Control din București.

interviu realizat de Cristina ȘTEFAN