Ucigașul viral

● The Killer that Stalked New York (SUA, 1950), de Earl McEvoy.

Festivalul de la Locarno a propus anul acesta o superbă retrospectivă cu ocazia centenarului studioului Columbia Pictures. Nume mai cunoscute (Anthony Mann, Frank Capra, King Vidor) și-au dat mîna cu titluri astăzi uitate, care își cer dreptul la redescoperire. Printre acestea din urmă, The Killer that Stalked New York de Earl McEvoy, în care Evelyn Keyes joacă o femeie, Sheila, ce se întoarce foarte bolnavă din Cuba, acolo unde și-a ajutat partenerul cu o afacere de contrabandă a diamantelor. McEvoy face aici ceea ce am putea numi un film de actualitate à la Hollywood: inspirîndu-se dintr-o știre recentă – epidemia de variolă din New York a anului 1946, care a condus la o masivă campanie de vaccinare fulger a populației americane –, cineastul și echipa sa pun repede la punct o poveste recognoscibilă sub raport tematic (persoana căutată pentru crimă, passage obligé al filmului noir), căreia îi altoiesc totuși un element de stranietate.

Căci criminalul, în film, e același cu femeia fatală care, deși rămîne pînă la capăt o victimă inconștientă (a iubirii pentru un pianist pungaș și netrebnic, dar și a bolii care e mai mult decît o răceală), reușește simultan – intuiție hollywoodiană – să aducă moartea după ea, la fiecare pas. Sub raportul clasic al forțelor amestecate de bine și rău, filmul deschide o dezbatere realmente contemporană, pe care am văzut-o reactivată cu ocazia recentei pandemii, între vina neștiută și responsabilitatea neasumată a infectării celuilalt. Cu fața tot mai deteriorată, care ajunge să lucească spectral și maladiv sub proiectoare, și cu corpul tot mai slăbit și îndoit sub durere, Keyes parcurge chinuit filmul și îi insuflă un curent erotic care nu seamănă cu nimic din ce mai știam din filmele clasice. Dimpotrivă, prezența ei sexualizată ține mai degrabă de horror. Pasiunea pe care o stîrnește în spectator – acel male gaze aplicat instanței feminine – e cel puțin maladivă, dacă nu chiar perversă. Cînd îmbrățișează o copilă, dînd la iveală un sentiment matern pe care nu îl poate desăvîrși alături de Matt (Charles Korvin), știm că îmbrățișarea respectivă poartă în ea virusul. Iar cînd copila moare și aruncă culpa pe toți cei implicați, filmul dezvăluie o violență inedită, care ia cu asalt spectatorul. Cum să mai nutrești orice sentiment față de ea, în afară de teamă? Din femme fatale, ea devine pacientul zero, creînd confuzie în sentimentele spectatorului, ceva între milă, empatie și distanță obligatorie.

În paralel, filmul desfășoară un discurs despre sănătatea publică. Ținut la început sub preș, evenimentul scapă de sub control, drept care primarul însuși devine – cu propriul corp – mascota unei ample campanii de informare și vaccinare. Cînd marii industriași farmaceutici îl anunță că nu mai au doze, fiindcă fiecare vaccin vine într-o cantitate mică, specifică, primarul le cere să îl transporte în sticle de bere și să ceară ace de la croitorii. Evident, această analiză a colectivității atîrnă undeva între document și gag; filmul nu își poate masca la nesfîrșit cusăturile patriotice, afirmîndu-se în cele din urmă – în scena finalului, cu Sheila delirînd pe pervazul exterior al unui zgîrie-nori, suspendată deasupra orașului și salvată in extremis de medicul chipeș care a luat în propriile mîini chestiunea epidemiei – ca o mare odă adusă capacității Americii de a survola adversitatea.

Evident că The Killer that Stalked New York e mai interesant în jocul periculos pe care îl duce cu formatul filmului noir. Ironia maximă e atunci cînd Matt merge la centrul de vaccinare. În film, el e prezentat cum nu se poate mai sever: o canalie care s-a cuplat, în timp ce partenera lui de viață își risca viața în Cuba pentru el, fix cu sora acesteia, apoi le-a părăsit pe ambele în așteptarea unei importante sume de bani obținute din vînzarea diamantelor, conducîndu-le pe ambele la pierzanie. Pînă și speranța firavă că și-ar putea obține justa pedeapsă doar din aroganța de a nu se vaccina se sfărîmă în acea clipă. Filmul devine tot mai greu de îndurat fizic, tot mai proto-cronenbergian și mai monstruos (păcat că nu forțează nota plasticității corporale și mai mult), ba chiar sadic atunci cînd alătură clipa în care protagonista bea apă dintr-o cișmea publică și momentul în care doi copii care se joacă își pun buzele în același loc. Turnat parțial în New York, filmul e parte din acel nou elan în care Hollywood-ul descoperă locațiile reale și extazul ce se poate naște din amestecarea unor secvențe turnate în studio – ficțiunea la apogeul său de intensitate – și a unora turnate pe stradă – documentul care prinde să se nască, acutizînd întreaga experiență. The Killer that Stalked New York nu e lipsit de naivitățile sale, dar izbutește să descopere, în șarja sa medicală, o reală pulsiune întunecată în sînul societății, de care nici un vaccin nu ne poate pune la adăpost.

Victor Morozov este critic de film.