O motocicletă parcată sub stele

● Akira (Japonia, 1988), de Katsuhiro Otomo.

Akira privește în trecut doar pentru a ne șopti despre ceea ce va să vină. Cu anime-ul său legendar, Katsuhiro Otomo ridică un monument de nihilism în numele tinereții zbuciumate, singura capabilă, în logica ultraviolentă a filmului, să mai salveze umanitatea. Durează un pic să înțelegem că Otomo nu e interesat de micro-: într-un vîrtej tot mai aiuritor, filmul trece de la bătăile sîngeroase, dar totuși limitate, între bande de motocicliști la o forță malefică ce amenință să înghită întreg universul. Akira este extraordinar tocmai pentru că împacă o lectură „materialistă” – frumusețea hipnotică, obscenă, a unui oraș transformat în praf și pulbere, pe care filmul ne obligă să o privim în față – cu una metaforică: percepția unui tînăr marginalizat, exclus chiar și din propriul cerc de apropiați, asupra lui însuși, asupra transformărilor adolescentine care îi afectează corpul. Otomo face din băiat o mașinărie monstruoasă, un cyborg nevrotic incapabil să își stăpînească puterea, pierdut în vibrația mortală a propriului trup – dar nu cumva punctul său de plecare nu e cine știe ce experiment societal al autorităților, ci chiar cea mai banală tranziție dinspre pubertate?

La cele peste două ore ale sale, Akira e neobișnuit de lung. Ar fi putut fi mai scurt? Doar dacă ar fi acceptat să renunțe la ce se întîmplă în a doua sa oră. Căci dacă prima parte setează un anumit conflict „necesar” – unul care nu se leapădă niciodată pînă la capăt de latura sa ocultă –, a doua este spectacol audiovizual pur: explozie după explozie, excrescențe tulburătoare și forme de viață aneantizate, o bilă de foc care tot crește pînă ce ajunge să orbească tot cadrul. Există aici un kinetism descreierat, o formă de acțiune de neoprit, un crescendo maniacal pus în mișcare de film, care sfîrșește prin a mînca filmul. Lipsit de aproape orice cîrlig explicativ, acest moment e o colosală scenă de distrugere în care suferința e înlocuită de o priveliște neîndurător de seducătoare. Puține filme mai viscerale, mai dornice să transforme oamenii în cifre, doar pentru a afirma, către final, la capătul acestui infern, că s-ar putea să mai existe o speranță. Cu dinamitarea numărului de cadre pe secundă – între 40 și 60, versus 12-20, cît e „normal” –, Akira e flux curat, e transformare live, fluidă și teribilă, a fiecărei imagini într-una „superioară”, mai liminală și mai înspăimîntătoare.

O scenă extraordinară ni-l arată pe protagonist, acest Tetsuo preschimbat într-un tînăr neînfricat, apt să evite proiectilele armatei și să facă din clădiri o pastă de moloz, cum se afișează dîrz, à la Superman, pe străzile din neo-Tokyo. Otomo asezonează nebuneala cu elicoptere ale televiziunii care transmit în prime-time, doar-doar vor obține un scoop senzaționalist, și cu mulțimi de trecători veniți să caște gura. Există chiar și o sectă dubioasă, condusă de un bătrînel cu sceptru, care vede în Tetsuo noul Mesia. Toți vor pieri într-o clipă, urmînd o încordare de mușchi a lui Tetsuo, care cocoșează, apoi aruncă în aer un pod deasupra apei. Akira mobilizează imaginea iadului doar pentru a ne livra, oblic, un gînd despre devenirea televizuală a lumii – în 1988, cînd apare filmul, satelitul e în plin avînt – și despre oportunismul falșilor profeți, în realitate monștri ai celebrității la care cetățeanul de rînd e invitat să se închine cu pietate.

Se știe, bineînțeles, cît de grandioasă a fost influența lui Akira asupra cinema-ului japonez, dar și global. Standardul impus de această vedere a sfîrșitului de lume, cu teroarea sa aproape fără cusur și lipsa oricărui Dumnezeu, e greu de atins chiar și azi – e suverană, liberă în sfidarea oricărui mesaj luminos. Filmul a făcut din anime un spațiu care, în loc să tempereze violența sub camuflajul unei morale optimiste, o exacerbează paroxistic, arătînd tot ceea ce ar fi prea mult pentru imaginea live action. Cu aliajul său de cyberpunk și body horror, Otomo a intuit la țanc virajul societății către universuri compensatorii promise de capacitățile tehnologiei investite în explorarea virtualului. Înglobînd în țesutul său totul – de la medicină (Tetsuo care e ținut sub control doar dacă bagă în el cîte un pumn de pastile) la avînt științific scăpat de sub control (toate experimentele care nu se știe către ce vor conduce) –, Akira e un tratat pur și simplu vizionar despre supremația problematică a lumii occidentalizate. Între Hiroshima & Nagasaki și Cernobîl, filmul se lasă magnetizat de lucirile bombei, apoi ne arată care sînt consecințele reale – deloc edulcorate de animație – ale acestei puteri incontrolabile. Indiciu: intrați pe riscul propriu.

Akira rulează în cadrul Festivalului „Izanagi” la București, Cluj, Iași și Timișoara.

Victor Morozov este critic de film.