După revoluție

# O Bobo (Portugalia, 1987), de José Álvaro Morais.

Momentul Revoluției Garoafelor din 1974 este cvasi-inexistent în cinema-ul portughez. Această clipă de ruptură cu un trecut represiv și traumatic constituie un fel de punct mort al unei culturi care altminteri a știut să înscrie ca nici o alta istoria națională în coordonatele ficțiunii. Fie și doar pentru că O Bobo / Bufonul îndrăznește să lucreze cu aceste lipsuri și tot se cuvine să îl tratăm drept ceea ce e: un prețios film de ruptură, o încercare cu adevărat unică în industria cinematografică din Portugalia, care a știut să dea formă nevăzutului confuz și mîlos reprezentat de tranziția convulsivă dinspre dictatură către democrație. Ajutat de o genială intuiție, cineastul José Álvaro Morais modelează o partitură dramaturgică de secol XIX, scrisă de Alexandre Herculano, pentru a consfinți cotitura istorică: pentru prima dată după decenii de politică schizofrenică, Portugalia izbutește să se autochestioneze sever la scară macro, să își verbalizeze locul în istorie și, astfel, să își poată imagina iarăși viitorul.

A durat mai bine de zece ani pentru ca O Bobo să fie gata. Nici nu e de mirare că rezultatul e întortocheat, bezmetic și încețoșat, la capătul unui proces de revizuire stagnant și chinuitor. O primă vizionare abia ar permite să zgrepțănăm scoarța acestui palimpsest dinamic, care se pierde în același timp în care se scrie. Familiari cu alte mostre teatralo-erudito-megalomane ale lusofonilor – de la João César Monteiro la, bineînțeles, Manoel de Oliveira, tătucul neîntrecut al adaptărilor colosale –, s-ar putea să credem că recunoaștem în film reziduurile altor titluri mai sonore, fie că vorbim de apetența pentru teatru filmat sau de rafinamentul intertexual. Dar riscăm, astfel, să ne avîntăm pe o pistă falsă: Morais a conceput acest amestec de realitate și vis, prezent sîngeros și trecut așijderea, în chiar imediatul revoluției, grație unui efort intens, halucinat și solitar. Că premiera filmului nu a avut loc pînă la Festivalul de la Locarno din anul 1987 – unde a și cîștigat premiul cel mare –, iar lansarea în săli a trebuit să mai aștepte încă patru ani, ține mai curînd de sinuosul mecanism al realizării filmelor radicale, care, atunci ca și acum, dădea semne de mare oboseală.

În ciuda întîrzierii aproape imanente, O Bobo e expresia unei mari urgențe. Însăși natura ușor facilă a intrigii – cu un cuplu (el: Fernando Heitor; ea: Paula Guedes) care rememorează zilele premergătoare morții unui prieten apropiat, în timp ce se și înțeapă pe ruinele propriei relații – e mai curînd o ocheadă față de acest mod de lucru deopotrivă pripit și amînat sine die, care a schimonosit proiectul organic al filmului pînă ce l-a transformat într-un fel de experiment straniu. Adevărul e că O Bobo se dezvăluie ca o construcție deopotrivă barocă și fragilă, un monstru de ambiție care amenință la tot pasul să se prăbușească. S-ar putea ca intenția nobilă a cineastului – aceea de a juxtapune acest blocaj personal cu un climat socio-politic de angoasă și un performance jucat in extenso pentru camera de filmat – să nu „randeze” cum trebuie; să fie, cu alte cuvinte, mai puțin satisfăcătoare decît voluptatea provocată de operele desăvîrșite ale unui Oliveira. Inițial, am avut impresia unor complicații mai aproape de Peter Greenaway, o structură alambicată de dragul jocului, dar care, la o privire mai atentă, nu ascunde cine știe ce adîncime. Apoi, am decis să accept metoda filmului.

Căci, pe de altă parte, Morais încearcă să atingă soarele de la prima tentativă de zbor. E ceva admirabil în nevoia de a zice totul, chiar cu riscul excesului sau al rătăcirii. Puține filme, într-un cinema portughez preocupat de sisteme și forme sublime, se gustă ca o capsulă a timpului, darămite ca una maximalistă și profund dezechilibrată. O Bobo e formidabil tocmai atunci: adică în momentele în care conținutul său explicit lasă locul unor dileme irezolvabile (jocul dintre Poliție și revoluționari, un fel de teatru absurd al umbrelor). Vorbind despre haosul în care se afundă militanții de stînga – acești artizani ai revoluției, la un pas să (re)devină paria în noua societate –, filmul se construiește după imaginea acestui climat care devine incontrolabil, amenințînd să se lase autodevorat de spiritul anilor.

Între scena de teatru și teatrul de război care devine sufrageria cuplului în criză, O Bobo ia forma unui manifest retrospectiv al timpului nou, unul în care cu toții își ies din fire. Și care, în 1987, e deja istorie, ceea ce tulbură și mai mult apele acestui mozaic alcătuit din imagini pe super8, imagini de televiziune, repetiții filmate și veritabile drame intimiste ce se calcă pe bătături. Vrînd să surprindă și să depășească pe toată lumea cu un film vizionar, branșat la curentul actualității, Morais sfîrșește prin a livra un cîntec de lebădă despre o epocă ce nu și-a explorat vreodată contradicțiile. Din miezul său, deloc complexat de mizanscena un pic aiurită, O Bobo revine către noi propulsat de grandoarea gesturilor de creație irepetabile.

O Bobo este disponibil. pentru vizionare online, pe platforma MUBI.

Victor Morozov este critic de film.