Într-un an cu mai puține luni

# Bis ans Ende der Nacht (Germania, 2023), de Christoph Hochhäusler.

Influența lui Rainer Werner Fassbinder e atît de mare asupra culturii cinematografice queer, încît un film (și mai cu seamă un film german) care așază în centrul său un transsexual se va simți, în mod inevitabil, ca un P.S. sau un remake. În cele mai bune clipe ale sale, Bis ans Ende der Nacht / Pînă la capătul nopții parcă dobîndește ceva din intensitatea, excesul, nebunia lui Fassbinder. Nu durează însă prea mult. Cineastul Christoph Hochhäusler ține cu tot dinadinsul să lucreze cu formatul filmului de gen, ceea ce duce către o risipă a întregului material care, în film, vrea să dinamiteze tocmai genul. În ambele sensuri: tot ce ține de dubiu și zone de flou identitare sau cinematografice e frumos redat de această mizanscenă întortocheată și nobilă în dezideratul ei. Bis ans Ende der Nacht lasă impresia că ceea ce contează e povestea acestei acțiuni sub acoperire care, cu scopul de a demasca un cartel de traficanți de droguri, aduce laolaltă un polițist homosexual și o femeie trans. Dar, în realitate, ce contează de fapt – chestia la care Hochhäusler e bun – e tocmai evoluția acestei coabitări între două personaje larger than life, dincolo de miza ei imediată.

E de văzut felul în care filmul orchestrează urmăriri cu mașina, inițiative de filaj și tot acaretul policier-ului pentru a înțelege că inima cineastului e în altă parte. Odată golit de clișeuri și locuri comune – camionul care blochează drumul mașinii de poliție și astfel le permite escrocilor să scape etc. –, filmul prinde să existe ca rezervor de pasiuni iraționale, incalculabile. Dacă personajul lui Leni (Thea Ehre) se înscrie oarecum conștiincios în zona generică a sensibilităților queer pline de patos – cu acea magistrală Evira, interpretată de Volker Spengler, din filmul lui Fassbinder In einem Jahr mit 13 Monden (1978), dînd tonul acestui torent magnific de emoții –, polițistul (Timocin Ziegler) e o creație aparte. Sumă de contrarii închegate in extremis într-o carcasă de piele – Robert e simultan slinos și șic, iar gestul de a-și da pe spate șuvițele unsuroase impregnează tot filmul de un aer al trăitului și chiar al materialismului –, pare un miracol cum protagonistul nu se destramă fizic, sub ochii noștri, la fiecare mișcare. Oarecum deșirat, e mai aproape de Jacques Tati decît de Clint Eastwood, niciodată complet stăpîn pe propriile gesturi. Asta deși se dă mare cocoș în raport cu Leni, bruscînd-o repetat – doar pentru a da în damblaua crizei de anxietate o clipă mai tîrziu.

Filmul parcurge această coardă care nu e narativă, ci emoțională. E intuiția cea mai de preț a lui Hochhäusler, care abia atunci cînd „uită” că are de spus o poveste reușește să ne captiveze cu totul. Cu șansonetele sale obsesive, cu mersul la ore de dans – acolo unde suspectul principal și partenera sa, o Ioana Iacob sigură pe propriul meșteșug, învață cha-cha-cha –, cu periplul prin lumea tenebros-romantică a acestui Frankfurt impersonal, filmul e realmente fassbinderian, mai la locul lui într-ale prostului gust decît într-ale măsurii juste. Poate de aici și emoția – din confruntarea un pic stîngace dintre două viziuni asupra aceleiași lumi, una care mizează pe uitare de sine, abandon în brațele celuilalt, stări paroxistice la limita kitsch-ului, iar cealaltă care e despre măști și deghizări, trucuri narative, o învîrteală structurală a filmului per ansamblu (versantul „Christian Petzold” al lui Bis ans Ende der Nacht). Din amestecul lor se naște partea cea mai tulburătoare – un moment solemn și spectral – din film, cu femeia pe post de nălucă ale cărei combinații rămîn imposibil de deslușit.

În Phoenix (2014) al lui Petzold, o femeie, o supraviețuitoare, reapărea la sfîrșitul Holocaustului și trebuia să își recucerească soțul incredul, pretextînd că e altcineva. Spre genul acesta de mister aspiră și Hochhäusler, doar că debușeul său nu e atît istoric, cît cinefil. Ceea ce constituie, după părerea mea, o limită a proiectului său, cu filmul de gen venind parcă să închidă forțat o poveste umană, prea umană. În fond, spunîndu-și unul altuia o poezie învățată pe de rost (cum s-au cunoscut, ce l-a atras în primă fază pe unul la celălalt), Leni și Robert ajung să își creadă invenția, să o întrupeze. Jocul didactic lasă loc atunci unui real flux de dorință, frustrat tot timpul. Evoluînd la înălțimea afectelor, filmul mînuiește curajos emoțiile mari, de la ambivalența lui Robert, cînd atras, cînd inhibat de femeia din fața lui, la trădările extraordinare de pe urmă.

Bis ans Ende der Nacht este disponibil online, pe platforma Max.

Victor Morozov este critic de film.