Al optulea pasager

# Alien (SUA, 1979), de Ridley Scott.

Întîmplarea a făcut să mă găsesc în Cluj și să remarc, trecînd prin dreptul Cinematografului Victoria, că avea să se proiecteze, chiar în după-amiaza aceea, filmul Alien, originalul lui Ridley Scott din 1979, pe care – păcatele mele! – nu îl mai văzusem niciodată pînă atunci. Am profitat, deci, de această madlenă prilejuită de lansarea unui nou titlu al francizei, Alien: Romulus, pentru a încerca să înțeleg cum a început totul: cu niște cartoane aproape documentare care anunță că un remorcher spațial înarmat cu un echipaj de șapte oameni (sau chiar umanoizi, ca să fiu mai precis) se deplasează încet-încet spre Terra. Totul, aici, ține de fapt de lentoare, și nu atît de plutire, omușorii lui Scott deplasîndu-se prin carlingă ca printr-un laborator kitscho-tehnicist împănat cu tot soiul de gadget-uri improbabile, care astăzi apar deopotrivă retro și pline de fantezie copilăroasă: nu e greu să ne imaginăm cum, în tot răstimpul care îi e necesar echipajului pentru a se da jos de pe patul de criogenare și a trece la depănat poante ieftine la masă, un SF mai „înfipt” ne-ar fi făcut deja cunoștință cu inamicul non-pămîntean, ba poate chiar ar fi și sacrificat pe unul dintre acești nebănuitori protagoniști umani, prea umani.

Or, în Alien, totul e un lung proces de învățare. Problema e că timpul nu joacă în favoarea oamenilor noștri. Alien-ul crește mai repede decît pot ei să înțeleagă care-i treaba cu el. Moartea se află deja în primii pași făcuți de astronauți pe planeta necunoscută, sau în descoperirea navei extraterestre, cînd unul dintre oameni e infectat de un parazit care arată ca un scorpion ceva mai dubios, strîns înfășurat în jurul craniului. Filmul e, așadar, evoluția acestor oameni mereu în contratimp: fiecare revelație vine prea tîrziu și aduce cu ea un om viu în minus. Cel mai interesant e atunci cînd savantul de pe navă, care, cu excepția cîtorva momente de excesivă precauție cu lighioana extraterestră – „Nu-l atinge!”, „Nu-l omorî!” –, se comportase perfect normal, e „deconspirat” ca fiind un robot. Filmul ni-l arată atunci la limita distrugerii, în toată splendoarea colcăielii de cabluri care îl animă pe interior, de unde curge un fel de suc gălbui. Într-o mare pornire ironică, umanoidul continuă să funcționeze, deși are capul desprins de corp și legat doar printr-un fir, și să îi enerveze pe oameni cu previziunile lui apocaliptice.

S-a făcut mare caz de această încetineală. E sigur că, prin comparație cu blockbuster-ele actuale, care într-un fel sînt și progeniturile lui, Alien e o mostră de slow cinema. Mai puțin sigur e că ritmul său molcom rămîne pînă la final un atu automat. Adevărul e că filmul își epuizează proiectul „intelectual” mai repede decît s-ar crede. Sau, cu alte cuvinte, e posibil ca marea forță a filmului să trădeze simultan și un vacuum al ideilor. Îmi place că nu îl vedem niciodată pe extraterestru cum trebuie: îi putem intui gura bălind, îi vedem gura din gură – acel maxilar extensibil – prin penumbră, în cîteva cadre prezența îi e trădată de coada atîrnînd dinspre tavan etc. Dar pînă la final e greu să îi concepem o imagine unitară, alta decît cea a morții sale, cu corpul chircit în lumina reactorului de propulsie care îl va arde pe vecie. Dar nu îmi place că acest SF care e, astăzi, precedat de aura sa de capodoperă a genului e un simplu de-a v-ați ascunselea căzut în monotonie. Odată două treimi scurse din film, mă cuprinsese sentimentul că asist la o farsă ridicolă, în care efectele tehnice ireproșabile nu puteau ascunde – la nivelul acțiunilor personajelor (Harry Dean Stanton căutînd de unul singur o pisicuță, după ce mai devreme se tunase și fulgerase: „Nu ne despărțim!”) – un mare nimic.

Alien stă în cîteva momente uluitoare. Finalul, de exemplu, cu moartea antagonistului, pe drept cuvînt grandios: după o acțiune fals-stagnantă, o mare de lumină. Dar și ceea ce îl precedă – cînd, odată activată autodistrugerea navei, protagonista jucată de Sigourney Weaver realizează că poate a greșit, astfel că decide să o anuleze. Mă așteptam, în buna tradiție hollywoodiană ulterioară, să oprească procesul cu o secundă înainte de deadline, dar îl ratează, autodistrugerea continuă, ea reușește să se refugieze in extremis pe o navă de salvare, happy end – doar că nu, extraterestrul se ascunsese fix acolo! Dincolo de aceste găselnițe punctuale, filmul nu e, totuși, prea spiritual, iar panseurile sale umaniste („Compania” care preferă să primească extraterestrul în viață, în locul propriului echipaj) sînt praf în ochi: altminteri, scenariul ar fi putut să doteze personajele sale cu mai mult decît gesticulație reflexă. Alien e o alergătură dată pe mute, care se consumă în interiorul propriului său format. Bucuros că totuși l-am „bifat” – e o mostră de istorie cinematografică –, am ieșit în apusul de soare clujean și mi-am continuat drumul.

Victor Morozov este critic de film.