Oamenii fără însușiri (1)

# The Killer (SUA, 2023), de David Fincher. Hit Man (SUA, 2023), de Richard Linklater.

În ultimul an, Netflix – și nu altcineva – pare să fi ținut steagul sus în ce privește un anumit tip de cinema american. Dat fiind că acest cinema american devine, din păcate, tot mai scump la vedere pe ecrane, e cazul să îi mulțumim gigantului de streaming pentru că acționează azi, printre altele, ca buletin de știri despre oameni de care ne era dor. E vorba despre acei autori îndopați, oarecum în egală măsură, cu cultură de masă și referințe înalte – tot ce încape între reality show și Godard –, care au făcut primii pași înspre regie în anii ’90, prin excelență decada ce a racordat iarăși cinema-ul de studio cu o sensibilitate mai trashy, mai fără fason, deci mai atentă la fluxurile timpului său.

Coincidență sau nu, două figuri importante ale acestei direcții la limita dintre mainstream și ambiție artistică au livrat, în decurs de cîteva luni, același film – doar că pe invers. Într-un fel, Hit Man al lui Richard Linklater este pozitivul acelui The Killer lansat în noiembrie, tot pe Netflix, și regizat de David Fincher: pornite oarecum standard pe urmele unor asasini plătiți, filmele devin pilde despre dificultatea actuală de a aluneca nevăzut prin lume. Doar că acolo unde Fincher livra un film atletic, lins, fără cută – o poezie metalică despre puterea tot mai restrînsă a nopții într-o societate unde totul e la vedere –, Linklater propune, în stilu-i caracteristic, o fabulă descusută, hazoasă, „penală” (cum se zice azi) despre o masculinitate prinsă într-o încurcătură cu atît mai inofensivă cu cît riscă să omoare pe toată lumea.

Există mai multe avantaje în a te lăsa pe mîna unor astfel de cineaști. Unul, de pildă, e acela că ei chiar știu meserie. E ceva, în această generație, care o plasează pe o coardă foarte interesantă deasupra unei prăpastii în care sînt de găsit tot soiul de raportări față de formele clasice ale cinematografului: celebrarea necritică, fascinația sinceră, deturnarea parodică, deconstrucția radicală. Toate aceste elemente se regăsesc în cadrul filmelor lor în doze relativ echilibrate (pe lîngă numele antemenționate îi mai putem invoca pe Paul Thomas Anderson, Todd Haynes, Gus Van Sant – și nu prea mulți alții), care le transformă în obiecte de plăcere populară în același timp în care le permit să pună în perspectivă lumea înconjurătoare. Filme precum The Killer sau Hit Man sînt importante pentru că doresc să se mențină în ambele lumi: și în cea a entertainment-ului, și în cea a artei, drept care, asumîndu-și riscuri moderate, sfîrșesc prin a da ora exactă despre starea curentă a societății. În cazul lor, tropul de gen nu e mai mult decît o capcană, dar mai puțin decît un adevăr – e un dispozitiv îmbrățișat (dar nu pînă la capăt) care permite să cristalizeze lumea.

Pare tot mai clar faptul că The Killer sau Hit Man sînt filme rămase în urmă doar pentru cei care, fundamental, nu știu să privească. E drept, însă, că sînt filme ce nu joacă jocul hiper-semnalizării intențiilor „adînci”, care are maximă trecere astăzi. Dimpotrivă, partea bună cu marii autori hollywoodieni e că sînt mereu cu un pas în față, chiar și atunci cînd par depășiți. Chestia e că ei încă mai cred într-o formă de camuflare a inteligenței demonstrative – să-i zicem, la o adică, mizanscenă. Așa se face că The Killer e, în străfundul său, un film mult mai actual (în inactualitatea sa aparentă) decît lasă să transpară o simplă povestioară de gen reluată și răsreluată cel puțin de la Contele de Monte Cristo încoace. În ciuda oricăror limitări, aceste revizitări în cheie semi-critică a genului au avantajul că evidențiază mai clar toate decalajele sociale produse între timp – de unde și reconversia killer-ului în manipulator de mărci ultra-democratice. Pe vremuri, asasinul lucra deasupra lumii, în medii rarefiate, complet ascuns; The Killer dezvoltă, pe toată durata sa, concepția contrarie: cine vrea să trăiască ascuns astăzi trebuie să lucreze în plină lumină, pierdut în anonimatul unui consum egalitarist, care ne strînge pe toți laolaltă în cercul vicios al achiziționatului și aruncatului, o infinită mașinărie de acumulare a gunoiului. Subiectul său veritabil nu e răzbunarea infantilă, ci consumerismul fără leac al lumii actuale.

În moduri similare, Hit Man e cel mai palpitant atunci cînd, dincolo de quiproquo, se dezvăluie ca o privire asupra Americii de azi. Nu e nevoie de gesturi grandilocvente – doar de cîteva cadre care să indice că ceva, acolo, e putred. Subliniez: tropul de gen nu e, aici, simplu tertip, fiindcă e urmărit cu o voluptate erudită vecină cu asumarea; dar nici nu e o joacă într-un vacuum. Urmărind acest agent sub acoperire care lucrează pentru Poliție (Glen Powell), Linklater operează un adevărat inventar pe repede-înainte al păturilor marginale, de la amorezați de puști și pistoale la suprematiști albi, și de la neveste disperate la amanți geloși, reînnodînd cu o veche tradiție hollywoodiană respectabilă, aceea de a vorbi despre socio-politic în cei mai anodini termeni. Mai subversiv decît s-ar crede, filmul desfășoară o panoplie comic-empatică de caractere, folosind pretextul filmului de gen (un film noir parodiat cu tandrețe) pe post de acces eficient în miezul unor realități întunecate, altminteri invizibile. Dar filmul lucrează tot timpul – nu doar punctual – pe mai multe paliere de lectură: căci în spatele acestor acrobații amoroase mai mult sau mai puțin tălîmbe ale unui bărbat ce caută să se reinventeze se află mai mult decît un hohot de rîs descreierat. În fapt, menținîndu-se viclean în spectrul unui spectacol „ca pe vremuri” – deci unul care nu își trădează la tot pasul originile revizioniste –, Linklater s-ar putea să fi realizat primul mare neo-noir despre cancel culture.

Hit Man a rulat în deschiderea American Independent Film Festival și este disponibil pe Netflix. Partea a doua a acestui eseu va analiza parti pris-urile filmului în detaliu.

Victor Morozov este critic de film.