Umeri fragili

# Mouchette (Franța, 1967), de Robert Bresson.

Cineva parcă spunea că, și dacă n-ar mai rămîne nimic, ar rămîne, totuși, o imagine. Îmi vine a crede că acea imagine ar trebui căutată în filmul Mouchette. Să ne oprim, propun, la cea cu Mouchette adăpostindu-se prin frunziș, la baza unui trunchi de copac, în timp ce în hors-champ răpăie vijelia (sau „ciclonul”, cum îi spun personajele sale halucinate). Mouchette e angelismul făcut film, drumul crucii al celui fără de păcat. Ajunge să vedem prima secvență – cea în care o pasăre se împiedică într-o capcană improvizată, zburătăcește agonic mult, foarte mult, într-o liniște totală, apoi e eliberată de mîna unui vînător – pentru a resimți unda de șoc a acestei mizanscene ca un sanctuar de imagini și sunete. Ajunge, precis, să fim izbiți de o imagine – poznașul care scoate o sîrmă din interiorul șepcii –, de un sunet – durerea păsării care nu poate striga – pentru a nu le mai uita niciodată. Nici un cineast, vreodată – nici măcar Straub-Huillet, singurii care ar fi putut să pretindă la asta –, nu va mai fi cultivat această intensitate în raport cu cele văzute, cele auzite și cele nevăzute, această responsabilitate non-negociabilă pentru propriile alegeri care dau naștere unui film.

După Au hasard Balthazar (1966), cel mai sfîșietor film din lume, Bresson reface aceeași tragedie un an mai tîrziu, doar că pe invers. Acolo unde un măgar ducea în cîrcă cruzimea întregii omeniri, pînă ce pica sub greutatea ei, o fată decide să se sustragă de una singură din schemă: Balthazar sfîrșea copleșit pe o pajiște, înconjurat de oi blajine; Mouchette rămîne o simplă undă pe apa liniștită a lacului. Privind aceste filme dinspre dezmățul audiovizual actual, tăcerea lor somptuoasă e pe drept cuvînt șocantă. Nu există, aici, posibilitatea de risipă. Între noi și zgomotul lumii filmului se interpun aceste personaje chemate să ia asupra lor tot răul; ca niște filtre, ele fac să răzbată pînă la noi un zumzet vătuit, o lumină clară – suferința au absorbit-o în numele nostru. Mouchette nu e cu mult mai gălăgios decît un film mut. Dar exuberanța comică a postúrilor menite să semnifice lasă aici locul unei gestici descompuse pînă la gramatica cea mai nudă, mai minimală. Bresson e un cineast al începuturilor rătăcit în cinema-ul sonor: cuvîntul e privit cu mefiență, ca surplus. O privire poate cuibări într-însa o catastrofă, orice vorbă e deja redundantă.

Bresson a crescut cu acele filme care credeau că esența cinematografului constă în actul de a arăta. Creștin, a transformat cele arătate în apariții, iar filmele înseși, în revelații. Pe de altă parte, cel mai modern dintre cineaști, a demonstrat că cinema-ul, dintotdeauna, se (și) învață: regimul său perceptual nu are nimic natural, și totuși e perfect imanent, păstrătorul unei taine aflate dincolo de orice dispozitiv tehnic. Serge Daney dibuia în cinema-ul modern ideea de „non-asistență față de persoane aflate în pericol”. În acest caz, Bresson ne va fi purtat în adîncul atitudinii respective, pînă acolo unde suferința, deși insuportabilă, trebuie îndurată. Solidaritatea de pe urmă se găsește în privire. Mouchette e o sfîntă, iar pilda ei e îndreptată, întîi de toate, către spectator. El trebuie să distingă moralitatea fără falie a acestei mizanscene care îndrăznește să figureze chinul, stigma. Bresson ia partea eroinei sale, rămînînd totuși conștient că salvarea acesteia nu poate veni prin opțiuni gratuite de mizanscenă; salvarea stă în discreția acestei priviri care nu trișează cu lumea, nu îi cosmetizează pornirile distructive, ci îi sublimează prezența.

De fapt, tot efortul filmului ține de orînduirea acestei suferințe provocate de actul ființării – o punere în formă care trebuie să evite punerea la distanță, ca și voyeurismul provocat de o prea mare proximitate imersivă. Împovărată de o mamă bolnavă și un tată absent, Mouchette are grijă de fratele său sugar în timp ce își gestionează stîngaci existența solitară, aproape franciscană: aruncă în colege cu bulgări de pămînt, stricîndu-le distracția, și cutreieră hai-hui prin pădure, într-un vădit decalaj față de ceilalți. În privirea ei se citește o anume sălbăticire. Apropierea dintre ea și Arsène, acest paria al societății cu potențial să devină, în ochii eroinei, „mon semblable, mon frère”, are ceva nelumesc. Dincolo de criza epileptică a bărbatului alcoolic, dincolo de viol, rămîne una dintre cele mai impenetrabile și mai vrăjite secvențe din toată filmografia lui Bresson. De la galoșii plini de apă ai fetei la focurile de armă care răsună straniu în noapte, e o epifanie curată, în care miracolul capătă irizări drăcești.

Socot că Mouchette e un film perfect. E un film infernal, o descriere cruntă a lumii rurale ce reușește să nu cadă niciodată în sociologisme reflexe (statistici, cauze, incriminări) și nici în zahariseală (poezia dezastrului). Nimic nu poate fi afirmat cu certitudine la capătul filmului, și totuși l-am putea oferi extratereștrilor drept mostră pentru a înțelege cum a fost – și poate încă mai e – viața pe Pămînt. O fată traversează acest film în muțenie, ca o fantomă, ca o creatură învrăjbită și neînțeleasă. Pentru noi, filmul e o treabă spectrală; pentru ea, o alergătură unde totul iese rău. În ultima secvență se rostogolește pe o pajiște, într-un voal, apoi cade în apă și dispare în străfundurile cadrului, de unde nimeni nu s-a mai întors niciodată. Bresson va fi transformat imaginea în loc de veci pentru cei lipsiți de refugiu.

Mouchette este disponibil pe MUBI.

Victor Morozov este critic de film.