Vraja mării

# Io capitano / Eu căpitan (Italia-Belgia, 2023), de Matteo Garrone.

Trebuia îndrăznit: după metaforicul Atlantique (Mati Diop, 2019), care suprapunea actualitatea seacă a migranților africani și înfloriturile unui film cu fantome, Io capitano al lui Matteo Garrone se impune din capul locului ca un fel de revenire la ora exactă: o dramă socială și (geo)politică. Același Dakar de origine, același țel – pătrunderea pe teren european cu orice preț –, aceeași condiție postcolonială a unui continent întreg, care se comunică printr-un destin individual. Dar asemănările se opresc aici. De fapt, ajunge să ne amintim de acel film mai vechi, care nici măcar nu izbutea să fie definitiv (prea lălăit și sofisticat, își dilua urgența politică într-un sos cu zombies și transmigrație a sufletelor), pentru a constata regresul încercării lui Garrone: o înlănțuire de clișee atît de stătute – atît de incredibil de inactuale pentru o artă așa-zis angajată a lui 2024 – încît se transformă într-un caz de manual despre cecitatea privirii din afară, cea care confundă accentele și îngroașă locurile comune.

Dar să continuăm comparația pentru o clipă. Rămîne în memorie acel Dakar filmat de Mati Diop ca un fel de așezare umană extraterestră, ceva între arhaic și SF, documentar și CGI. Acolo, Atlantique propunea ceva: un fel de privire decalată, nici complet înăuntru, nici chiar pe lîngă, rod al acestui deziderat chiar nobil de a înstrăina ceea ce (credem că) știm. Ce știm? Că marile orașe ale Africii sînt un creuzet de sărăcie care, la o adică (dacă privim dinspre Europa), arată pitoresc, chiar seducător. Chestia se numește „poverty porn”. Io capitano abundă de ilustrări ale conceptului respectiv, croit fiind parcă dintr-o nonșalanță aproape revolută față de raportul de putere (euro)centru vs. Sud global. Dakarul, aici, e o alăturare de coșmelii și grămezi de moloz printre care pasc „sălbatic” turmele de capre. Filmat cu mișcări suple și atotcuprinzătoare, orașul mustește previzibil de viață neorînduită. În interiorul ei, eroul nostru – Seydou (Seydou Sarr) – muncește generic, discută generic cu mama sa (o femeie generic de aprigă), se descurcă la fel de generic.

În periplul său, Io capitano e deopotrivă insistent și supărător de oarecare. Insistent, pentru că ține să ne copleșească cu pățanii care mai de care mai dezumanizante, doar-doar o să prindem ideea. Oarecare, pentru că în loc să contreze o imagine mediatică, filmul alege să o adîncească pînă la epuizare. Paradox fertil pentru spectator, chiar dacă nu și pentru regizor: cum să figurezi violența unei situații fără a o edulcora, știind în același timp că supralicitarea ei ar însemna – ca aici – o alunecare în banal, o adormire a simțurilor? Problema e reală și ține nu atît de conținut – intențiile bune ale filmului nu pot fi contestate –, cît de mijloacele formale care îi sînt aduse în sprijin. Într-adevăr, în traiectoria sa altminteri epică, filmul se dovedește insuportabil, căci ratează mai mereu justa distanță. E cînd prea departe (filmări din dronă, care aplatizează parcursul eroului pe un fundal demn de oficiile de turism), cînd prea aproape (planuri-detaliu cu o suferință prea explicită). Cu alte cuvinte, joacă mereu cartea unei estetizări a durerii care transformă această epopee contemporană într-un spectacol vizual flashy, tras cu aparatură forțoasă. Nimic mai obscen decît un film care ne șantajează cu umanismul său îngrijorat, transpus într-o etalare de vizualuri complet văduvite de empatia pretinsă.

Să zicem, cu alte cuvinte, că filmul are prostul obicei să o cotească dinspre lupta sobră întru supraviețuire spre un safari în care Garrone ne vinde mirajul dunelor ucigașe, al ghetourilor din Tripoli, al navei ruginite care lucește pe mare. E nevoie să vedem acest film pentru a ne convinge de diabolica frumusețe a unor lucruri împotriva cărora, chipurile, toată această poveste pare să lupte cu înverșunare. Plăcut ochiului, filmul arborează o reală căutare a tonurilor de maro, ocru, portocaliu; camioanele sînt seducător de rablagite, iar cadrul cu barca dînd ocoluri unei platforme nucleare are aerul unei plăceri calofile căreia Garrone – un estet – nu i-a putut rezista. Dar orice astfel de plăcere, aici, miroase a sulf, a libertate asumată pe seama oamenilor care, în termeni de reprezentare, și-au încredințat destinele filmului.

Nu sînt simple scăpări: sînt adevărata coloană vertebrală a filmului, o încercare de a împăca fabula politică cu un tip de escapism ce merge bine cu popcorn și Cola. Unde trasăm limita dintre responsabilizare și plăcere (ne)vinovată? Poate în dreptul acestui protagonist pe care Garrone are tupeul să îl construiască suficient de arhetipal încît să întruchipeze un fel de trăsătură umană cu majusculă: Naivitate, Bunătate, Idealism, sau ceva pe-acolo. Eroul senegalez, aici, e un băiețel copleșit de răutatea lumii într-o manieră deloc inocentă. Sfoara scenaristică e groasă: acolo unde, în Atlantique, migranții erau rodul monstruos al raporturilor postcoloniale strîmbe, Io capitano ne forțează să ținem aproape de acest personaj redus la absurd, a cărui puritate nu se poate menține decît cu prețul maculării noastre: stranie dezvrăjire a idealului european, produsă de un cineast care nu poate concepe triumful binelui decît la capătul unei experiențe punitive, expresie a voluptății perverse procurate de punerea în scenă a suferinței.

Io capitano rulează în cinematografe.