Încordare de bicepși

# Love Lies Bleeding / Dragoste, minciuni și sînge (SUA, 2023), de Rose Glass.

Dincolo de cîteva scăderi ciudate ale scenariului, Love Lies Bleeding e un film interesant. Și chiar mai mult decît atît: un film hotărît să schimbe datele strămoșești ale problemei în chip durabil, nu doar ca simplă curiozitate pasageră. Datele problemei: bărbații fac sport, bărbații fac sex, bărbații fac legea. Poate un film „pe invers” să nu fie simultan credibil și politic? Mai exact: să nu fie doar atît – un fel de negativ care păstrează aceleași coordonate ale „inamicului” –, ci să distrugă subgenul de pe interior? Greu de oferit un răspuns sigur odată filmul încheiat. Efortul cineastei Rose Glass intrigă mai tare în dimensiunea sa de „girl meets girl” decît în cea de „imperiul feminin contraatacă”. Și asta pentru că în cea dintîi ni se dă mai mult decît o atitudine revanșard-stereotipă, oricît ar fi ea de justificată. A-i poci mutra, ca femeie, unui agresor conjugal nu e doar îndreptățit, ci și eliberator – dar satisfacția rezultată ține tot de familiara justiție de vigilante cu care Hollywood-ul Nou și-a făcut gloria acum cîteva decade.

În acest punct (politic, dar și narativ) se află, astăzi, filmele progresiste americane dedicate raporturilor dintre sexe: o femeie își ia puterea înapoi și începe să le dea tipilor din jur după merit. Promising Young Woman (Emerald Fennell, 2020) a setat un precedent de explorat – unul în care clasicul film de gen dedicat entertainment-ului masculinist putea întoarce armele. După ce emoția respectivă a fost consumată, opțiunile devin însă limitate. E mult mai palpitant să descoperim ce înseamnă un concurs de culturism pentru femei – așa cum Love Lies Bleeding ne arată, doar că prea sumar – decît să nimerim într-un plot de thriller cam fușerit, în care – atu necesar, dar nu suficient – o femeie se execută de sarcinile alea fizice, murdare, destinate de obicei hăndrălăilor à la Schwarzenegger. Dar Glass clarifică din start ambiția de a propune niște portrete feminine altfel, chiar cu riscul de a da în simbolism: cu protagonista Lou (Kristen Stewart) luăm prima dată contact în dosul unei săli de sport, în timp ce ea bagă mîna adînc în veceul înfundat.

Love Lies Bleeding se vrea a fi antifilmul reaganist absolut. Ținta lui imediată sînt acele fantasme reacționare în care coloși cu bicepși și pectorali făceau ordine prin lume la modul solo, luînd la pachet sexism și militarism cît cuprinde. Era o lume a bărbățoilor, concepută pentru degustare inter pares. Pe de altă parte, filmul lui Glass e atît de furibund-demitizant, încît devine, uneori, schematic – o contra-imagine suficient de paranoică încît să pară nu doar împotriva acestei lumi stricate, ci și captivă în ea, prinsă iremediabil în răsunetul ei tulburător. Spre lauda ei, Glass construiește acest mediu optzecist de provincie americană „profundă” cu o asemenea suplețe, încît filmul nici nu pare „de epocă”: deloc dedat privirii nostalgice care bălește la artefacte retro, Love Lies Bleeding e un film rostit cu siguranță la timpul prezent. Optzecismul său e excesiv și grotesc: un festival stilizat de bicepși încordați și sudoare, de puști și pistoale care umblă de capul lor, de bărbați slinoși care își dau delirul. Viziunea lui Glass despre acest timp și spațiu nu e departe de apocalipsă – o formă de adevăr camuflată în exagerare.

Oricît de punchy, acest univers amenință însă mai tot timpul să scape de sub controlul regizoarei. Filmul e mereu la limită, gata-gata să alunece în corupția socială pe care pretinde să o denunțe. Fascinată de această lume exotic-infernală, cineasta multiplică imaginile-șoc – lăzi de mitraliere camuflate, fețe boțite de pumni –, construind un univers care nu cunoaște decît sordidul. Rezultă un exercițiu stilistic care s-ar putea să nu aibă așa multe chestii relevante de zis despre acest regat al pierzanei, preferînd să se complacă în ilustrarea sa ad nauseam. Sînt niște fire roșii aici care ar fi meritat mai multă chestionare; altminteri, persistă doar sentimentul unei pornografii a suferinței și a răzbunării – ceea ce nu ne avansează prea mult.

Atenție: nu e vorba de a dori un film îmblînzit, curățat de tot ce e purulent, ci unul mai conștient de dozajul senzaționalismelor. Love Lies Bleeding ascunde multe idei interesante: toate ieșirile înspre SF – cu fața ridată a lui Ed Harris aducînd cu o ființă reptiliană – promit să arunce filmul departe de orice încercare naturalistă și morocănoasă, doar că Glass pare încă nesigură pe mijloacele sale. La urma urmei, blocat în matrița standardizată a unui noir ceva mai energic, proiectul nu își poate elibera tot potențialul politic – dar poate că va fi plantat semințele unor viitoare revanșe complete.

Love Lies Bleeding rulează în cinematografe.